INSULA (de Liviu Diamandi / li'di)

INSULA


….

Când am căzut şi mi-am rup mâna a fost aşa:
Fusesem la cofetărie, să mănânc o amandină. Mâncând amandina şi bând coca-cola mia-m dat seama că e destul de trist să mănânci amadine şi să bei cola, aşa, singur, seară de seară. Mai ieşeam cu ioana, la amiază, dar seara rămâneam singur. Mort. Într-o vreme mă fascinaseră vampirii. Mă fascinau imortalitatea, invincibilitatea, cruzimea, seducţia. Abia în seara aceea, la cofetăria Irina, mi-am dat seama, de fapt mi-am adus aminte, că vampirii sunt morţi (deşi nu sunt foarte sigur de asta, dar oricum eu aşa am în cap). Şi aşa, gândind la vampiri, m-am trezit că trecuse de opt, începuse la TV „cele 2 turnuri”, partea a doua din lord of the rings. Ţineam neapărat să revăd. Am plătit şi am pornit fuga spre casă. Pe scări, am vrut să urc treptele două câte două, am alunecat, am căzut, m-am sprijinit în mâini ca să nu pic în nas, am simţit o durere în mâna stângă şi asta a fost. În seara aia am crezut că o să treacă uşor. Mi-am pus o pungă de gheaţă pe locul dureros şi m-am uitat la film. Dar noaptea n-am putut dormi de durere şi a doua zi dimineaţă m-am dus la policlinica motru şi doctorul mi-a pus ghipsul.

Toate astea au fost în urmă cu aproape un an. De acum povestesc ce a fost acum.

EugEnIA tot nu a vrut să vină la mare, aşa că am plecat până la urmă cu zacu, tudor şi ana. O vilă frumoasă la 2 mai, aranjamentul lui zacu. tudor şi ana au în jur de 28-30 de ani şi se iubesc etc. marea cu mirosul ei sărat şi plaja cu mirosul ei de piele caldă şi toate celelalte, toate la locul lor, unde sunt semnele îngrijorătoare, întreb, unde, pentru că aici nu, sigur nu. am ajuns pe la unu şi în acea primă zi am făcut vreo mie de băi şi am fost spiriduşul grupului şi spiriduşul altor oameni cu care ne-am împrietenit acolo, da, uite şi prietenia şi uşurinţa cu care se leagă relaţii vesele, toate sunt la locul lor.

A treia zi, zacu a plecat la neptun să se întâlnească acolo cu femeia lui de 37 de ani. Iar eu, cu riscul de a deveni o povară, merg în deltă cu Tudor şi cu ana. Ei au un cort de 4 persoane, dar sperăm să găsim de stat la nişte localnici. Mergem la Mahmudia. ana e de loc din mahmudia, ea ştie frumuseţi ascunse în locurile astea. Am dormit o noapte la Mahmudia, nu mă mai satur să spun numele acesta urât care-mi zgârie urechea. A doua zi am pornit spre lacul Isac 3. Acest lac este chiar o minune a naturii!, Cât vezi cu ochii, apa este albastră ca albăstrelele si limpede precum cristalul. Aici cresc, din belşug, copaci si ierburi stranii, nemaivăzute, cu tulpini si frunze aşa de mlădioase, încât se clatină la cea mai fina mişcare a apei. Poţi să juri ca sunt vii! Peştii mici si mari se strecoară printre ierburi precum păsările printre crengile copacilor. In mijloc, măreaţă, se arată o insuliţă ce-si oglindeşte in apa lacului pletele sălciilor care o împodobesc. Loc de adunare al păsărilor de pretutindeni, insula pare un mic paradis. Văzduhul este molcom si răcoros, iar apa, liniştita. Doar păsările, ca la un semnal, alungă, din când in când, liniştea desăvârşita. Lebedele mlădioase dezmiardă apa cu pliscurile lor mari si roşii. Un pelican îşi întinde alene aripile, altul caută ceva de mâncare, cu capul vârât in apă. Iar un pescăruş nu are altceva mai bun de făcut decât să se ia la întrecere cu noi! Noi înotăm toţi trei cât putem de repede, e un nufăr şi fiecare vrea să ajungă primul la acel nufăr. Altceva drăguţ ce am mai făcut noi la isac 3 şi aveam să tot facem prin toate lacurile şi canalele întâlnite: înot sincron. Era ideea anei să ne prostim astfel, lebedele şi pelicanii se opresc din ale lor şi ne privesc cu uimire. Ana râde mereu de-i intră apă în gură, mai încolo, la Lacul Razim, o să fie cât pe ce să se înece din cauza asta. Eu şi tudor suntem concentraţi şi serioşi.

La isac 3 am dormit în cort, nu se putea altfel, nu existau variante. Ne-am întors pe braţul Sf. Gheorghe, la Murighiol. Aici am înnoptat. A doua zi am pornit spre cel mai ciudat loc din deltă: Gura Portiţei, un punct pe o fâşie de pământ subţire – subţirică, graniţa dintre lacul razim şi marea neagră. Era destul de lung traseul până la Gura Portiţei: urmam canalele Dunavăţ şi Dranov, înconjuram golful holbina şi aşa mai departe până la pământul acela subţirel şi strâmt dintre ape.

Dormeam toţi trei în cortul acela şi tudor şi ana erau cuminţi şi atenţi cu mine, niciodată nu m-au făcut să mă simt în plus. seara, înainte de culcare, jucam şeptic. uneori, tudor ne citea literatură de călătorie – avea la el o carte care se numea „Din Thailanda in Insula Bali”, scrisă de Geo Iordache, apărută în 1984 la Editura Albatros.

La Gura Portiţei n-am vrut să stăm în Eden. Am găsit gazde. Cei la care ne-am oprit prima oară nu aveau decât o cameră liberă. Am mai căutat şi nu am mai găsit nimic. Dar nu voiam deloc să stăm în satul de vacanţă. Şi cei care aveau o cameră ne-au trimis la nişte rude de-ale lor care stăteau într-o casă mai mică decât asta, dar puteau primi un om, să doarmă în camera copilului. Copilul era mic, un băieţel de 3 ani şi două luni. Aşadar, tudor şi ana în casa familiei Novac, iar eu în casa familiei Florea, în camera copilului. Copilul să doarmă o vreme cu părinţii lui.

Împotriva ţânţarilor eu foloseam off şi ei foloseau autan. Într-o zi am mers până la periboina şi m-a apucat seara pe drum. Ei rămăseseră la plajă plus că ana era prost-dispusă, aşa că am mers singur. Dar nu m-am gândit să iau cu mine spray-ul antiţânţari, aşa că m-au muşcat, m-au mâncat, m-au devorat, am fost pentru ei o pradă neaşteptat de uşoară. S-au năpustit asupra mea fără milă. M-au muşcat de mâini, de picioare, de obraji, de frunte, de gât, unul m-a muşcat de buza de jos, alţii au intrat pe sub haine, m-au muşcat de umăr, de piept, m-au transformat într-o rană vie. Nu mă puteam scărpina în ritmul în care mă muşcau ei, mă mânca tot corpul, mă ustura, simţeam că înnebunesc de furie şi nu aveam ce să le fac. La dus venisem pe malul mării, acum am zis să mă întorc pe partea cealaltă, pe malul lacului sinoe. Poate spre mare nu erau atâţia ţânţari, dar acum nu mai aveam ce face. M-am dezbrăcat la piele şi am intrat în lac, apa nu era prea curată acolo, la mal, dar am căpătat măcar puţină alinare. Când am ieşit din apă, până să mă îmbrac, m-au muşcat cred vreo douăzeci de ţânţari. Au muşcat PESTE TOT. Şi parcă s-au reactivat şi toate muşcăturile dinainte. Piele toxică, piele otrăvitoare, niciodată n-o să mai cred că această piele îmi este prietenă. Acum dacă mă jupuiţi de viu, nu voi protesta, mi se va părea o reparaţie.

Am mers cât am putut de repede spre casă. Ţânţarii sug sânge. Vampirii sug sânge. Am cerut o cremă de la ana şi mi-am dat pe tot corpul. Am privit cu ură spray-ul off de pe masa din cameră. A doua zi am plecat cu noaptea în cap, m-am dus iarăşi la Periboina, descoperisem un loc perfect pentru plajă, pustiu pustiu, şi voiam să stau aşa în pielea goală, şi să fac baie şi să nu aud nimic şi de nimic să nu-mi pese. De data asta am luat off-ul cu mine. Mi-am găsit locul. Pe la amiază stăteam întins cu faţa în sus şi mă topeam în soare, când am simţit pe mine o umbră. Am deschis ochii şi era o umbră de om. Era un bărbat cu rucsac în spate, se oprise la câţiva paşi de mine şi mă privea. Să fi avut undeva între 45 şi 55 de ani, era îmbrăcat în pantaloni de in şi cămaşă albă şi avea un rucsac uriaş, care nu se potrivea deloc cu hainele. Mai târziu am aflat că avea 57 de ani şi era olandez şi era turist, venise cu o maşină dinaia cu rulotă incorporată, căsuţă pe roţi, o lăsase la babadag şi pornise să descopere delta orientându-se după mai multe hărţi, din mai multe surse, care mai de care mai detaliate. Mai încolo avea să-mi arate şi nişte fotografii din satelit ale deltei, acum mi-a spus doar că e pasionat de deltă şi a mai fost aici o dată când era mai tânăr, dar atunci văzuse doar o parte din jumătatea nordică, tătaru, chilia veche, letea etc. Înainte să-mi spună toate astea, eu mă ridicasem în capul oaselor, el îşi ceruse nişte scuze vagi în engleză, eu îl asigurasem că e totul în regulă şi apoi restul. La un moment dat, când omul se făcuse deja comod, lăsase jos rucsacul, discuţia era cursivă şi atmosfera destinsă, eu mi-am dat seama că sunt gol. De fapt, ştiusem asta în fiecare moment, dar acum aveam o erecţie imposibil de controlat. Până la urmă trece. Îl chema Willem de Bruijn şi văzuse periboina pe hartă şi i se păruse un loc perfect. Venise aici de la Ceamurlia, pe jos şi cu bărcile localnicilor şi după pustietatea zonelor din drum nu se aştepta să găsească pe cineva aici. I-am spus că oricum, în apropiere, la portiţa, e sat de vacanţă. S-a strâmbat; ştia. Am stat mai mult de vorbă. La un moment dat m-am îmbrăcat şi eu, pentru că mă ardea soarele. Willem a fost profesor de istorie universală la un liceu din Utrecht, dar în urmă cu 2 ani făcuse o depresie nervoasă şi de atunci nu mai putea să predea. În Olanda se iese la pensie la 65 de ani, aşa că ar mai fi avut 10 ani, dar pur şi simplu nu mai putea, deşi catedra fusese viaţa lui. Willem nu mai are familie. Părinţii muriseră amândoi acum un an, la o lună diferenţă unul de altul. Despre soţie sau copii nu pomeneşte nimic. Willem nu mai are familie, prea puţine îl mai leagă de olanda, are câţiva prieteni, dar şi aceia îmbătrânesc etc.

El a întins cortul şi a rămas acolo, eu m-am întors la portiţa, după ce am promis că a doua zi mă voi întoarce. Am fost invitat la masa de seară la tudor şi ana, la gazda lor. Ana era mai bine dispusă. Se pare că ana încearcă să rămână însărcinată zilele astea, aşa rezultă din discuţiile lor, diverse aluzii, zâmbete etc. E clar că amândoi abia aşteaptă. Dacă stau să mă gândesc, ce poate fi mai frumos decât să ai lângă tine pe cineva care radiază de dragoste, să radiezi şi tu, să apară apoi un copil care să învioreze totul şi să adauge strălucire la strălucire şi aşa mai departe. Nimic, o spun cu mâna pe inimă, nimic nu poate fi mai frumos decât asta.

A doua zi am mers din nou la Periboina. Cortul era gol. Willem era în apă. L-am strigat şi a ieşit; era în pielea goală. Era foarte vesel. L-am întrebat dacă nu îl deranjează ţânţarii noaptea. Mi-a spus că foloseşte o cremă. A spus că apa e minunată. M-am dezbrăcat şi eu şi am intrat împreună. Eu am înotat undeva departe. Willem a rămas mai aproape de mal şi făcea pluta. Mai încolo am ieşit amândoi şi Willem a făcut cafea la un foc din trei surcele şi am băut cafea şi am vorbit mai mult despre mine. A mai spus şi el câte ceva despre viaţa lui. Nu mi-a spus care a fost cauza depresiei de acum doi ani, dar probabil că o să-mi spună la un moment dat. Mi-a arătat că prinsese 3 peşti de dimineaţă şi am zis să-i frigem şi să-i mâncăm şi am adunat lemne pentru foc. S-a apucat apoi să-i frigă.

Eu stăteam întins pe spate şi Willem în faţa mea stătea în fund şi frigea peştii şi eu cu picioarele ridicate şi cu tălpile lipite de spatele lui, aproape de umeri, şi stăteam de vorbă. Mi-a povestit despre cel mai bun prieten al lui, să-i spunem Edwin, pentru că nu pot să-i divulg numele adevărat. Acest Edwin era căsătorit cu o fostă divă a olandei, care fusese imaginea casei mart visser între 1977 şi 1980. Edwin nu avusese o ocupaţie stabilă, fusese dintotdeauna un rebel. Coleg de facultate cu Willem, încercase apoi să facă nişte filme experimentale, încercase să vândă droguri, încercase tot felul de prostii şi până la urmă sfârşise într-un post administrativ la Rijksmuseum în amsterdam.

Willem s-a întors spre mine să-mi spună că sunt gata peştii şi eu mi-am lipit talpa piciorului stâng de faţa lui şi el a tăcut. Apoi eu m-am ridicat în picioare şi m-am aşezat de cealaltă parte a focului şi am început să mănânc dintr-un peşte, iar Willem a spus că i-ar plăcea să facă orice pentru mine, orice i-aş cere. Eu am mâncat doi peşti, iar el a mâncat unul. Între timp s-au strâns nişte nori şi s-a pornit ploaia. Ne-am îmbrăcat şi am intrat în cort. Eu am adormit şi am dormit vreo două ore, un somn grozav de dulce şi odihnitor. Când m-am trezit, stătuse ploaia. Willem se uita pe o hartă mare a deltei. Mi-a arătat un punctuleţ dincolo de Sf. Gheorghe, ultimul punctuleţ de uscat, insula Sacalin. Acolo ar fi vrut să ajungă.

Seara m-am întors la Portiţa. Tudor era răcit, avea febră. Vrusese el neapărat să facă baie pe ploaie şi acum răcise, aşa zicea ana. Dar el spunea că nu din cauza asta. Am stat cu ei până târziu şi am jucat şeptic.

A doua zi m-am trezit abia pe la 11. Când am deschis ochii, m-am şi speriat. Copilul gazdei stătea lipit de marginea patului meu şi mă fixa. Se uita la mine ca la o victimă, aşa mi s-a părut. Am căscat şi cred că asta l-a speriat, pentru că s-a întors pe călcâie şi a zbughit-o pe uşă afară. Eu am mai căscat de câteva ori, m-am întins, m-am foit şi parcă nu-mi venea să mă dau jos din pat. Până la urmă am reuşit să mă scol. M-am dus să văd cum se mai simte tudor. Era mai bine. M-am dus în satul de vacanţă, aşa, fără nici o treabă. Am mâncat o plăcintă cu brânză foarte bună la o terasă şi când să plec am dat nas în nas cu două fete şi un băiat cu care mă împrietenisem la doi mai. Am petrecut ziua cu ei, la plajă, am jucat leapşa în apă şi seara am fost la o minipetrecere în satul de vacanţă.

În dimineaţa următoare m-am trezit devreme şi am pornit spre Periboina. Pe drum m-am gândit ce aş vrea să facă Willem pentru mine. Când am ajuns, Willem fotografia nişte pescăruşi. Era trist. Credea că am uitat de el şi că n-o să mai apar. L-am întrebat dacă vorbise serios când spusese că ar face orice i-aş cere. El a răspuns că da, şi părea foarte serios. Atunci eu i-am povestit ce m-am gândit atunci la motru, la cofetărie, înainte să-mi rup mâna pe scări. El zâmbea. Eu am făcut o pauză ca să mă gândesc exact cum să formulez. Willem şi-a amintit că şi prietenul lui, Edwin, făcuse în tinereţe un „hyper-crazy movie” de 25 de minute cu vampiri. Apoi i-am spus ce aş vrea eu.

L-am întrebat dacă are vreo boală care se poartă în sânge, HIV, boli venerice, hepatită etc.; el a spus că nu are, că-şi face oricum analizele în mod regulat ptr. că este ipohondru şi ptr. că aşa a fost educat. Mama lui a fost medic. Eu l-am crezut pe cuvânt, şi de fapt oricum, probabil, nu m-aş fi poticnit în aşa ceva. Am hotărât să mergem împreună pe Sacalin. Urma să ne întâlnim a doua zi în Eden, la Portiţa şi să plecăm de acolo.

Mi-am luat larevedere de la tudor şi ana, ei mai rămâneau încă 5 zile la portiţa. Le-am spus că mă duc la bucureşti, la nişte prieteni. La zece dimineaţa m-am întâlnit cu Willem şi am pornit spre insula sacalin. De fapt, aşa cum se vedea pe o hartă mai detaliată, era un conglomerat de insuliţe, Willem spunea că sunt ultimele bucăţi de pământ formate în deltă. Pe hartă se vedea un posibil traseu, cel mai scurt, de-a dreptul de la portiţa, pe grindul perişor, pe malul mării. Dar nu ne-am aventurat pe acolo. Am mers întâi în sus, pe dranov, apoi am luat vaporul pe braţul Sf. Gheorghe, până la capăt, adică la Sf. Gheorghe, şi de acolo cu barca unor localnici, avea un motor jalnic şi mergea grozav de încet, până pe sacalin, drum destul de lung şi nu fără pericole şi nu fără peripeţii. Aveam cu noi multă apă plată, pentru că apa urma să fie o problemă. Transportatorul nostru tot punea diverse întrebări şi i-am zis că Willem este entomolog, trimis în deltă de o agenţie internaţională ptr. nişte studii amănunţite. M-a întrebat dacă şi eu sunt tot entomolog (şi a pronunţat corect cuvântul) şi eu am zis că nu, eu sunt student la entomologie şi mai mult translator ptr. domnul profesor şi un fel de ucenic etc. Cred că barcagiul n-a crezut o iotă din povestea mea, dar oricum n-a mai pus alte întrebări. A mai întrebat doar când să vină să ne ia, ptr. că altfel rămânem să putrezim pe sacalin. L-am întrebat pe Willem, el a spus când vreau eu, eu am spus să vină peste 10 zile.

Insula Sacalin este o insulă barieră formată la gura braţului Sfântu Gheorghe în fata deltei secundare cu acelaşi nume. La începutul secolului (1902) erau câteva bancuri nisipoase care abia depăşeau nivelul mării. Un deceniu mai târziu capãtã aspect de barierã cu lungimea de 5 km, care creste spre sud si sud-vest cu un ritm mediu de cca. 200m pe an, ajungând în prezent la o lungime de peste 20 km. si o suprafaţă emersă de cca.6 kmp. Din pãcate, în ultimii ani partea nordicã a insulei a intrat într-un proces de eroziune care a distrus-o în cea mai mare parte. A dispãrut astfel aproape 1 kmp. din insulã, unde se afla un câmp cu dune mari.

Am pus cortul la poalele unei dune de nisip, nu departe de malul mării. Foloseam metoda cea mai simplă pentru a lua sânge: îl tăiam cu lama pe încheietura mâinii şi sugeam. Willem stătea şi mă privea. La început nu puteam înghiţi mult sânge, era un fel de reacţie adversă a organismului meu, greaţă amestecată cu blocaj pe fond nervos. După trei zile în care am băut din ce în ce mai mult, aveam simptome de gripă, febră uşoară, ameţeli, şi aceeaşi greaţă de la început. După şase zile toate astea au dispărut brusc. Willem nu mai stătea să mă privească, se întindea pe spate şi închidea ochii. De multe ori îmi povestea diverse din copilăria lui. Mergea tot mai departe în timp cu amintirile. Nu delira, nu îşi pierdea cunoştinţa, nimic de felul acesta. În ziua a şasea ajunsesem să îl tai la încheieturile ambelor mâini, dar nu deasupra palmei, ci la cot. Şi sugeam sânge când de la o mână, când de la cealaltă. Era de acum mult sânge.

Willem slăbise mult. Ne hrăneam cu peşte, mult peşte. În ziua a şaptea a leşinat pentru prima oară. Înainte să leşine a deschis ochii, până atunci vorbise cu ochii închişi despre prietenul lui, acel Edwin, şi m-a privit speriat. Eu i-am zâmbit şi el a întins mâna ca să îl ţin de mână şi l-am ţinut de mână şi a leşinat. I-am bandajat rănile şi l-am stropit cu apă şi aşa şi-a revenit uşor. Tot în aceeaşi zi, o barcă cu motor a venit până la mal, undeva mult în stânga noastră. Eu i-am văzut ptr. că mă urcasem pe o dună şi priveam apa. Au coborât trei persoane şi au stat cam o jumătate de oră, s-au dus undeva mai în stânga, dincolo de cât puteam eu cuprinde cu ochii. După aceea s-au întors şi au plecat.

Vorbea tot mai mult despre Edwin, despre cum îmbătrâneşte Edwin, despre cum îl tot suna în ultima vreme să-l întrebe ce mai face, aceeaşi întrebare copilărescă, ce mai faci, Willem, şi el îi răspundea la obiect, îi spunea că citeşte ziarul, sau că se uită la televizor, sau că a ieşit în parc la o plimbare. Dar Edwin insista şi întreba: bine, dar în rest, ce mai faci; iar Willem se bloca şi nu mai ştia ce să-i spună, încerca să stabilească o întâlnire, să stea de vorbă între patru ochi, cu un pahar de gin în faţă, cum făceau în tinereţe, dar Edwin devenea brusc grăbit şi spunea că nu are timp, are atâtea pe cap etc.

Atunci, după ce şi-a revenit din leşin, Willem a insistat să-mi notez pe ceva adresa lui Edwin, număr de telefon, e-mail, şi să-i promit că o să-l contactez cândva.

În ziua a opta rănile de la încheieturi nu arătau prea bine. Willem se simţea destul de rău, dar încerca să pară vesel, ca să nu mă întristeze pe mine. Ne-am uitat împreună cum se curtau două păsări, nu ştiam ce specie sunt, dar se curtau la malul mării. Afară era înnorat. În ziua aceea nu am băut nici o picătură de sânge. I-am povestit lui Willem câte ceva despre eugenia, nu ştiu de unde impulsul de a vorbi despre ea. El mi-a povestit despre o fată pe care o iubea în liceu, Selma.

În dimineaţa zilei a noua l-am tăiat la gât. Nu ştiu ce am tăiat, venă sau arteră, dar a curs foarte mult sânge şi nu curgea obişnuit, ţâşnea cu presiune. Willem era întins şi a trebuit să mă las cu un genunchi pe pieptul lui, ptr. că îl cuprinsese un tremurat spasmodic. Îi ţineam capul ridicat cu ambele mâini şi gura o lipisem de tăietură. Era o poziţie incomodă, dar curând tremurul a dispărut şi corpul i s-a destins complet şi era încă în viaţă, ptr. că simţeam cum îi bate inima sub genunchi. Cred că am băut mai mult de doi litri de sânge. Willem a murit fără să spună nimic, fără să strige sau altceva.

L-am îngropat mai departe de ţărm, cât am putut de adânc, asta mi-a ocupat toată ziua. În dimineaţa zilei a zecea m-am trezit foarte devreme. Am strâns cortul şi m-am dus la locul de întâlnire. Transportul a apărut abia pe la ora zece. I-am spus că domnul profesor plecase în urmă cu trei zile, veniseră să-l ia de urgenţă, să meargă la bucureşti şi de acolo să ia avionul la viena ptr. o conferinţă specială despre ecosistemul dunării. Eu rămăsesem să termin nişte observaţii începute de profesor. Da, ştia şi el că au fost unii cu o barcă cu motor dinaia puternică, se şi gândise că la noi merg. Pe drumul de întoarcere spre Sf. Gheorghe ne-a plouat. Motorul se tot îneca şi barcagiul înjura de mama focului. Am înnoptat la el acasă. A doua zi urma să iau vaporul spre Tulcea. Apoi: Tulcea – Bucureşti; Bucureşti – Amsterdam.

SFÎRŞIT
…

…M-am născu în 1986, în Braşov. Din povestirile mamei şi ale Ilincăi reiese că am fost un copil simpatic. Ilinca este sora mea mai mare, născută în 1982. Tata a murit în 1989, de cancer la stomac, în luna octombrie. Din povestirile mamei reiese că şi el era un tip foarte simpatic. Din amintirile mele – numai scene de suferinţă înăbuşită, câteva acasă, majoritatea la spital; aceste scene mă făceau să mă simt foarte stingherit.

Între mine şi sora mea – legătură puternică după moartea tatălui. Tata era cu 12 ani mai mare decât mama. Mama avea 32 de ani când a murit el. Nu s-a recăsătorit. Viaţa ei intimă este pentru mine un mister total.

Cargo e tot cu comerţ pe mări şi oceane, dar fără piraţii din TradeWinds. Sunt alte probleme, cu autorităţile navale, cu firmele concurente, o întreagă mafie. Când ajungi să obţii un profit însemnat din comerţul cu bunuri, poţi să cumperi şi o navă de pasageri, pentru curse regulate sau pentru croaziere de lux. Mergi din port în port, cumperi, vinzi, iarăşi pe mare, săptămâni întregi, luni întregi. Dacă joci o oră pe viteză normală trec cam 3 ani şi jumătate. În 10 ore sunt 35 de ani. În 20 de ore eşti gata. Inima ştie. Tyson ar înţelege asta.

Suntem în anul 2004. După ce toţi ai casei s-au culcat, am chemat-o pe zdreanţa asta mică la mine în cameră şi am convins-o să mă lase să o înţep cu acul în degetul mare de la mâna stângă. Am înţepat-o, am stors sânge şi am lins. Apoi s-a înţepat singură în alt deget şi apoi în alte degete, dar nu curgea mult sânge şi era mai mult o enervare. Pe ea au începu să o usture degetele, am vrut să o înţep în alte părţi, dar nu m-a lăsat. Dar până la urmă m-a lăsat să o tai pe picior cu o lamă, am tăiat-o pe coapsă, nu adânc. Aşa a curs mai mult. Dacă aş şti să iau sânge cu siringa, dar nu ştiu, mi-e frică să nu sparg vreo venă, să nu stric ceva. M-am înţepat şi eu în degete, dar mai mult ca să-i fac ei pe plac.

Tata a murit în 1989 de cancer la stomac. A murit în luna octombrie. Deseori tata vomita sânge. Mama este văduvă. Ilinca este sora mea mai mare, născută în 1982. Eu m-am născut în 1986. În 1986 a fost Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic. Înainte să vin aici, petreceam zile întregi jucând diverse jocuri în care ideea era să faci comerţ maritim. Şi mă mai uitam la filme de groază. Am venit aici, probabil, pentru că am picat examenul. Aici locuieşte o micuţă actriţă, împreună cu sora ei şi cu familia acesteia. Am cunoscut-o prin intermediul unui bărbat chelios, tatuat pe piept cu codul de bare. Pe acest bărbat îl cunosc de aproape doi ani. Am o soră pe care o cheamă Ilinca. Ilinca foloseşte pastă de dinţi marca Aquafresh. Bărbatul acela chelios mi-a arătat într-o zi, la el acasă, o sabie de samurai veche, un hoso kumiage de colecţie. Tot el mi-a povestit despre o mătuşă a lui care îşi interpretează toate visele. Înainte de a veni aici, am căzut pe scările unui bloc şi mi-am rupt mâna stângă. Mâine aş putea să scot ghipsul. Myke Tyson este sportivul meu preferat. Mâine plec acasă.

Iarăşi ploi. Picături de apă ţăcăne în pervaz. Citesc Jules Vernes.

Dimineaţă, aceeaşi ploaie. Mă dor coastele. Am adormit într-o poziţie nefirească. Am fost în bucătărie să caut nişte lapte şi Simina mi-a spus că Ioana a plecat în oraş. Nu ştiu ce să fac. Ar trebui să dispar de aici. Ar mai fi un autobuz la unu şi altul după-amiază, la cinci jumătate. Dar ploaia asta mă paralizează. Mi-e foame, mă duc la frigider să cotrobăi prin castroane, poate a mai rămas ceva de ieri.

Mama mea este medic stomatolog. Tata a fost arhitect. Sora mea termină ASE-ul, relaţii internaţionale. Tatăl a murit când eu aveam 3 ani şi jumătate. Acum am 19 ani şi jumătate. Sora mea are 23 de ani, fără 2 luni. Anul acesta am încercat să intru la facultate, la regie teatru. Nu am reuşit, deşi mă pregătisem destul de serios. Există un bărbat solid, care îmi dă bani de cheltuială şi mă scoate la masă în locuri simandicoase. Visez în secret să îl cuplez cu mama. Sora mea are o prietenă pe care o cheamă Iulia. Iulia are unghiile vopsite în negru. Pe sora mea o cheamă Ilinca şi este foarte frumoasă. Îmi place laptele dulce. Îmi place istoria medievală. Sunt blond. Blond închis, sau şaten deschis, depinde şi cum bate lumina. Nu suport pisicile. Sunt botezat ortdox. Am o fire sociabilă, predispusă la excese şi la stări de melancolie. Culoarea mea preferată este portocaliul. Filmul meu preferat este „The Apartment” (1960). Florile mele preferate sunt narcisele.