TOAMNA
Pe zeena am cunoscut-o la staedelijk, pe tim într-un club, pe tatuat într-o sală de cinema.
Am luat autobuzul până în vertsels la abator. Filts mă aştepta cu bidonul de 6 litri. Asta deja de o lună. Cum alţii îşi cumpără ţigări. Deja de o lună; într-un fel, f.f. Singur, f. Singur. Şi toamna se schimbă în iarnă.
La echinocţiul de toamna, soarele trece prin punctul de intersecţie a doua axe importante pe sfera cereasca: eliptica (proiecţia pe cer a orbitei pământului) si ecuatorul ceresc (proiecţia pe cer a ecuatorului pământului). In emisfera nordica, echinocţiul de toamna, unul dintre cele doua momente din an când ziua este egala cu noaptea, are loc atunci când longitudinea aparenta a soarelui este de 180 de grade. Tot la echinocţiu (de toamna sau primăvara), soarele răsare exact in punctul cardinal est si apune in vest. La polul nord începe noaptea care tine 6 luni, in ziua echinocţiului având ultimul apus de soare.
E-n zori, e frig de toamnă; e toamnă, e foşnet, e somn; oraşul doarme ud în umezeala grea; e noapte udă, grea, te-neci afară. Înapoi acasă: acelaşi aşternut cu flori mari de floarea soarelui şi aceeaşi lumină. Întind cuvertura verde.
În bucătărie umplu cana gradată şi mă aşez la masă. 0,7 litri în 30 de minute, fără grabă, cu înghiţituri mici, ca să nu mi se facă rău. N-are nici un rost să mi se facă rău. / nu e acelaşi lucru, chiar nu e; diferă şi gustul şi nu mai spun de ce simţi.
Am stat aproape 3 săptămâni fără până să găsesc varianta asta cu abatorul. De fapt, 3 săptămâni de când mi-am dat seama. E o cretinătate.
Allien maraton, în sala mică din zona noord, toate episoadele la rând fără pauză; era un zăpăcit cu o mie de pirsinguri şi tatuaje şi voia să fie răpit de alieni şi aştepta să i se întâmple, avusese experienţe de abduction etc. Aştepta să se întâmple şi ştia că nu mai e mult. Aşa că am mers la el şi i-am luat sânge de la încheietura cotului şi a insistat să se taie şi pe spate, undeva deasupra mijlocului, dar i-am spus s-o lase baltă. A fost o experienţă jalnică şi aiurea. El e tâmpit la cap şi oricum vor veni extratereştrii şi îl vor lua, dar eu rămân tot aici, nu?
Şi altă poveste cretină: am fost acolo, abia am găsit coloseumul acela şi am şi dansat cu zeena şi prietenii ei. Într-o zi am primit de la ei un tricou cu ajax, cu emblema clubului şi cu numărul 7. Adică ei erau un grupuleţ de 6 prieteni şi eu puteam fi al şaptelea.
În ziua cu ăla care voia să se taie pe spate, de dimineaţă mă trezisem cu ei şi voiau să mergem să jucăm fotbal de sală, într-o sală din overtoomse veld. Mai fusesem cu ei la fotbal, eram 5 băieţi şi 2 fete, era destul de comic. Dar acum nu am vrut să merg, văzusem pe net anunţul cu integrala allien şi voiam să văd neapărat, aşa mi se pusese pata. Z s-a îmbufnat şi aşa am sfârşit-o cu cretinul tatuat. El mai era şi rocker şi înainte să se taie, că l-am lăsat să se taie singur, a zis, uite, să¬-ţi pun ceva clasic şi-mi amintesc de carcasa cd-ului, formaţia death. Da, death. Şi era unul care răgea ceva, dar la un moment dat erau nişte chitări care sunau frumos şi era şi un refren care m-a prins. Un refren./
Da. Acum afară este toamnă. Am terminat cana. La plimbare.\
Pe tim l-am cunoscut într-un club în de pijp; şi el era la fel de stingher ca mine. Cu tim m-am plimbat pe bicicletă şi cu el m-am îmbrăcat în fată şi aşa ne-am plimbat şi aşa am clătinat podurile. Eu eram exaltat în preajma lui şi replica lui favorită era: take it easier. Degeaba eu îi atrăgeam atenţia că se spune: take it easy, adică, cel puţin, aşa spun vorbitorii de limbă engleză. Dar el spunea tot: take it easier şi eu eram exaltat în preajma lui.
Da, tim. A fost o fază aiurea într-o dimineaţă când eram foarte agitat şi tim a avut atâta răbdare pentru că eu tot trăgeam sânge din braţul lui şi înghiţeam şi vomitam şi iar la fel etc., nu mi se mai întâmplase asta de nuştiucând. Şi la radio era o emisiune de discuţii, tema era: produse contrafăcute, atâta lucru pricepeam şi eu în limba lor hârâită. Tim îmi povestea cum sună fiecare şi povesteşte experienţe nefericite cu produse contrafăcute. Aş fi vrut să sun şi eu să sun să spun că i-au falsificat sângele lui tim, i-au pus ceva în sânge, i-au contrafăcut sângele. Mă simţeam oribil şi continuam şi tim mi-a spus apoi că în seara dinainte luase nuştiuce kkt la nişte prieteni de-ai lui, nişte pastile f. Şmechere. Şi poate de-aia sângele. Da. Mersi. Mulţumesc. Şi m-a prins un plâns de nu mă puteam opri, un plâns isteric şi cu sughiţuri şi na, asta a fost.
Zilele trec ca şi cum le-ai număra. 7543, 7544 etc. Edwin are grijă de mine ca de copilul lui, sau ca de nepotul lui, în fine. Fără el nu aş fi aici.
Acum câteva de zile, cu o lamă subţire m-am tăiat la mâna stângă sub cot şi am supt ce curgea şi a fost bine. Am adormit apoi destul de rapid, ziua era aproape la amiază şi l-am visat pe willem. Eram pe un vapor mare, willem avea un aparat cu care măsura ceva în apă sau cerceta el ceva. Era un vânt groaznic. De atunci am făcut zilnic acelaşi lucru, timp de 17 zile. Îmi luam sânge de la mâna stângă. De aproape trei zile am încetat. Azi-dimineaţă am văzut că începe să prindă coajă acolo, o coajă subţire. Am vorbit la tel. cu ilinca. Întâi am vorbit pe net şi apoi am luat o cartelă şi am sunat-o pe un număr al ei.
Azi am mâncat cereale cu lapte şi mai târziu o pizza. Lumina străzilor se filtrează prin hainele şi prin părul oamenilor şi lumina din camera mea se filtrează prin mine şi lumina străzilor se filtrează prin maşini şi prin autobuse şi prin tramvaie; lumina din camera mea se filtrează prin praful de pe hainele mele şi lumina de pe străzi se filtrează prin ploaie pentru că acum plouă zilnic; lumina din cafenele se filtrează prin fum de ţigară şi prin aroma dulce-amară, iar lumina din camera mea se filtrează prin mine. M-am întâlnit cu tim într-o cafenea unde eu beam ceai pentru că îmi era frig şi el se uita pe o revistă, era cu alte 2 persoane, am schimbat nişte vorbe. De zeena nu mai ştiu nimic, zeena e în lumea ei. Am ajuns de câteva ori în plimbare pe lângă coloseum şi arăta ca un loc părăsit, dar aşa arată mereu pe timp de zi.
Rana de pe mâna stângă a prins o crustă groasă, de acum rămâne să cadă şi nu va mai rămâne nici o urmă.
Înainte să plec a fost aşa: eram cu eugenia la klaus şi ea a spus: ia-mă-n braţe; am ridicat-o cu o mână pe sub genunchi, alta pe după umeri. Ea a spus: aşa! Şi a zvârlit din picioare şi papucii cu fundă au sărit în tavan şi klaus să ne facă o poză. Aşa a fost. Acum eugenia într-un mail cumplit întreabă: ce-ar fi să vină ea aici câteva zile; şi în ataş poza făcută de k.
Pielea mea este atât de albă atât de strălucitoare. Pielea mea întunecă lumina aprinsă. Încă de dimineaţă şi încă dinainte de a fi dimineaţă, cerul se face gri; şi cu atâta lucru mă pot obişnui. Un pas al meu are în medie 48 de centimetri, am măsurat. Un an are doar 525600 de minute. 31536000 de secunde.
Este dimineaţă, ora zece şi ceva. Ploaia se încheagă într-un fel de lapoviţă. Coaja de pe încheietura cotului a căzut demult. A rămas o urmă vagă.
Între mine şi sora mea s-a creat o legătură puternică după moartea tatălui. Tata era cu 12 ani mai mare decât mama. Mama avea 32 de ani când a murit el. Nu s-a recăsătorit. Viaţa ei intimă este pentru mine un mister total. Mama mea este medic stomatolog. Tata a fost arhitect. Sora mea termină ase-ul, relaţii internaţionale. Tatăl a murit când eu aveam 3 ani şi jumătate. Acum am 19 ani şi jumătate. Sora mea are 23 de ani, fără 2 luni. Anul acesta am încercat să intru la facultate, la regie teatru. Nu am reuşit, deşi mă pregătisem destul de serios. Pe sora mea o cheamă ilinca şi este foarte frumoasă. Îmi place laptele dulce. Sunt blond. Blond închis, sau şaten deschis, depinde şi cum bate lumina.
sfarşit
…
Într-o zi am fost cu edwin la nişte cunoscuţi de-ai lui, o familie mai tânără. El este critic de artă şi ea face grafică publicitară, parcă aşa ceva. Casa lor în am`dam noord, dincolo de johan van hasseltkanaal.
Edwin le-a spus că şi eu sunt un mic artist, pentru că, într-adevăr, în ultima vreme m-am apucat să fac multe fotografii; eu fotografiez gunoaie, deşeuri, murdăria din acest oraş pestriţ, amsterdam. Şi, în plus, edwin are răbdare şi mă învaţă să filmez cu o cameră beta şi filmăm animalele lui, are o cameră numai cu animale: un şobolan, o pasăre care în engleză se cheamă red crossbill (în latină loxia nuştiucum), un iepure, o şopârlă.
Doamna casei era foarte sexy. Ea ne primise în pantaloni scurţi şi în sus avea un tricou fără mâneci şi la gât un fel de colier cu imitaţii de perle şi părul prin în două codiţe. Criticul de artă, ian, era în blugi, cămaşă de in albă şi papuci. Am vorbit despre o expoziţie care făcea furori în oraş în acele zile, la yoshiko matsumoto gallery, de fapt ei au vorbit, pentru că eu nu o văzusem. Din curtoazie, se vorbea în engleză. La un moment dat au făcut probabil o glumă despre mine în limba olandeză, pentru că toţi au zâmbit şi m-au privit cumva, aşa. Eu m-am înroşit, nu ştiu de ce, pur şi simplu am simţit cum îmi arde faţa şi cum mă trec apele pe sub tricou. Şi atunci ea a luat două cuburi de gheaţă dintr-un castron (cu toţii beam ceai rece şi tot completam cu ice pentru că la origine ceaiul fusese fierbinte, făcut de gazdă şi nu se răcise complet) şi le-a frecat în palme. Le-a dat drumul pe jos apoi şi şi-a lipit palmele de obrajii mei fierbinţi şi roşii. A ţinut palmele pe obrajii mei până am numărat în gând până la patru (şi chiar am numărat, aşa, rar), dar eu aş fi vrut ca acel moment să nu se mai sfârşească niciodată.
Mai târziu am mâncat o pizza făcută de edwin în colaborare cu ian. Cât timp ei pregăteau toate cele, eu mă uitam la ei şi am şi discutat puţin despre românia, iar stăpâna casei dispăruse pe undeva.
Pizza a fost foarte bună şi am băut şi un vin olandez destul de plăcut; vinul se chema beemsterwijngaard, mă bate gândul să învăţ limba lor şi am început să reţin diverse denumiri.
Familia aceasta are un copil de 4 ani, un băieţel pe care îl cheamă dorian. Dorian a avut un accident, nu ştiu exact ce anume, nu s-au pomenit nici un fel de amănunte, dar a foste ceva foarte grav, pentru că este paralizat de la abdomen în jos şi are un picior amputat de sub genunchi şi, din cauza şocului probabil, nu vorbeşte. E într-un scaun cu rotile, e frumuşel şi are o privire vie şi expresivă, nimic tâmp sau alterat în privirea lui.
În altă zi m-am întâlnit cu ian în oraş, eu mă plimbam pe ruysdaelkade, pe malul canalului boerenwettering (edwin stă pe strada g. Terborg) şi ian era cu un tip cu plete şi am fost cu ei la o expoziţie de artă decorativă cică. Apoi am fost la ian acasă ca să îmi pună nişte filme ale lui kaganoff de care îl rugasem eu şi să le comentăm împreună la o bere.
În altă zi, acum, ei au organizat o mică petrecere, de ziua doamnei (pe ea o cheamă eva) şi, pe lângă edwin, am fost invitat şi eu. Era lume nu prea multă, dar de toate vârstele, câţiva foarte tineri, alţii de vârsta sărbătoritei, alţii chiar de o vârstă cu edwin (un cuplu foarte simpatic, curatorii unei galerii fancy).
Eu eram atent ce vorbeau unii cu alţii, ca să mai prind câte un cuvânt, să mă obişnuiesc cu sonorităţile limbii ăsteia, dar când mă apropiam, ei, începeau să vorbească în engleză, aşa erau de drăguţi şi de prietenoşi cu toţii.
Mai încolo mi-am luat o cutie de cola din frigider, am luat şi un pai şi m-am dus în camera lui dorian. Mai fusesem la el şi atunci, când cu filmele, chiar ian mă încurajase să stau puţin cu el, dorian e sociabil, dar nu prea sunt mulţi copii care să se înghesuie să-l viziteze. Era o veioză aprinsă şi dorian dormea într-un pătuţ şi avea la cap un fir de care dacă trăgea îi bipăia mamei pager-ul ca să semnalizeze că e nevoie de ea. Camera lui este la demisolul casei şi e izolată fonic, nici un zgomot de sus nu îl deranjează.
Am deschis cutia de cola şi a făcut clac şi dorian a deschis ochii. Am pus paiul în cutie şi am întins-o spre el şi el a făcut semn că da. I-am dat să soarbă şi când sorbea mă privea, parcă ar fi sorbit din mine, nu din cutie. Apoi am pus cutia jos. Am ridicat cearşaful ca să îi văd piciorul amputat. Avea pe el doar nişte chilo, avea pe el doar nişte chiloţi albi şi un tricou alb cu roşu, cu emblema clubului ajax am’dam, nici nu ştiam că se fac dinastea pentru copii aşa mici.
marți, 28 iulie 2009
INSULA (de Liviu Diamandi / li'di)
INSULA
….
Când am căzut şi mi-am rup mâna a fost aşa:
Fusesem la cofetărie, să mănânc o amandină. Mâncând amandina şi bând coca-cola mia-m dat seama că e destul de trist să mănânci amadine şi să bei cola, aşa, singur, seară de seară. Mai ieşeam cu ioana, la amiază, dar seara rămâneam singur. Mort. Într-o vreme mă fascinaseră vampirii. Mă fascinau imortalitatea, invincibilitatea, cruzimea, seducţia. Abia în seara aceea, la cofetăria Irina, mi-am dat seama, de fapt mi-am adus aminte, că vampirii sunt morţi (deşi nu sunt foarte sigur de asta, dar oricum eu aşa am în cap). Şi aşa, gândind la vampiri, m-am trezit că trecuse de opt, începuse la TV „cele 2 turnuri”, partea a doua din lord of the rings. Ţineam neapărat să revăd. Am plătit şi am pornit fuga spre casă. Pe scări, am vrut să urc treptele două câte două, am alunecat, am căzut, m-am sprijinit în mâini ca să nu pic în nas, am simţit o durere în mâna stângă şi asta a fost. În seara aia am crezut că o să treacă uşor. Mi-am pus o pungă de gheaţă pe locul dureros şi m-am uitat la film. Dar noaptea n-am putut dormi de durere şi a doua zi dimineaţă m-am dus la policlinica motru şi doctorul mi-a pus ghipsul.
Toate astea au fost în urmă cu aproape un an. De acum povestesc ce a fost acum.
EugEnIA tot nu a vrut să vină la mare, aşa că am plecat până la urmă cu zacu, tudor şi ana. O vilă frumoasă la 2 mai, aranjamentul lui zacu. tudor şi ana au în jur de 28-30 de ani şi se iubesc etc. marea cu mirosul ei sărat şi plaja cu mirosul ei de piele caldă şi toate celelalte, toate la locul lor, unde sunt semnele îngrijorătoare, întreb, unde, pentru că aici nu, sigur nu. am ajuns pe la unu şi în acea primă zi am făcut vreo mie de băi şi am fost spiriduşul grupului şi spiriduşul altor oameni cu care ne-am împrietenit acolo, da, uite şi prietenia şi uşurinţa cu care se leagă relaţii vesele, toate sunt la locul lor.
A treia zi, zacu a plecat la neptun să se întâlnească acolo cu femeia lui de 37 de ani. Iar eu, cu riscul de a deveni o povară, merg în deltă cu Tudor şi cu ana. Ei au un cort de 4 persoane, dar sperăm să găsim de stat la nişte localnici. Mergem la Mahmudia. ana e de loc din mahmudia, ea ştie frumuseţi ascunse în locurile astea. Am dormit o noapte la Mahmudia, nu mă mai satur să spun numele acesta urât care-mi zgârie urechea. A doua zi am pornit spre lacul Isac 3. Acest lac este chiar o minune a naturii!, Cât vezi cu ochii, apa este albastră ca albăstrelele si limpede precum cristalul. Aici cresc, din belşug, copaci si ierburi stranii, nemaivăzute, cu tulpini si frunze aşa de mlădioase, încât se clatină la cea mai fina mişcare a apei. Poţi să juri ca sunt vii! Peştii mici si mari se strecoară printre ierburi precum păsările printre crengile copacilor. In mijloc, măreaţă, se arată o insuliţă ce-si oglindeşte in apa lacului pletele sălciilor care o împodobesc. Loc de adunare al păsărilor de pretutindeni, insula pare un mic paradis. Văzduhul este molcom si răcoros, iar apa, liniştita. Doar păsările, ca la un semnal, alungă, din când in când, liniştea desăvârşita. Lebedele mlădioase dezmiardă apa cu pliscurile lor mari si roşii. Un pelican îşi întinde alene aripile, altul caută ceva de mâncare, cu capul vârât in apă. Iar un pescăruş nu are altceva mai bun de făcut decât să se ia la întrecere cu noi! Noi înotăm toţi trei cât putem de repede, e un nufăr şi fiecare vrea să ajungă primul la acel nufăr. Altceva drăguţ ce am mai făcut noi la isac 3 şi aveam să tot facem prin toate lacurile şi canalele întâlnite: înot sincron. Era ideea anei să ne prostim astfel, lebedele şi pelicanii se opresc din ale lor şi ne privesc cu uimire. Ana râde mereu de-i intră apă în gură, mai încolo, la Lacul Razim, o să fie cât pe ce să se înece din cauza asta. Eu şi tudor suntem concentraţi şi serioşi.
La isac 3 am dormit în cort, nu se putea altfel, nu existau variante. Ne-am întors pe braţul Sf. Gheorghe, la Murighiol. Aici am înnoptat. A doua zi am pornit spre cel mai ciudat loc din deltă: Gura Portiţei, un punct pe o fâşie de pământ subţire – subţirică, graniţa dintre lacul razim şi marea neagră. Era destul de lung traseul până la Gura Portiţei: urmam canalele Dunavăţ şi Dranov, înconjuram golful holbina şi aşa mai departe până la pământul acela subţirel şi strâmt dintre ape.
Dormeam toţi trei în cortul acela şi tudor şi ana erau cuminţi şi atenţi cu mine, niciodată nu m-au făcut să mă simt în plus. seara, înainte de culcare, jucam şeptic. uneori, tudor ne citea literatură de călătorie – avea la el o carte care se numea „Din Thailanda in Insula Bali”, scrisă de Geo Iordache, apărută în 1984 la Editura Albatros.
La Gura Portiţei n-am vrut să stăm în Eden. Am găsit gazde. Cei la care ne-am oprit prima oară nu aveau decât o cameră liberă. Am mai căutat şi nu am mai găsit nimic. Dar nu voiam deloc să stăm în satul de vacanţă. Şi cei care aveau o cameră ne-au trimis la nişte rude de-ale lor care stăteau într-o casă mai mică decât asta, dar puteau primi un om, să doarmă în camera copilului. Copilul era mic, un băieţel de 3 ani şi două luni. Aşadar, tudor şi ana în casa familiei Novac, iar eu în casa familiei Florea, în camera copilului. Copilul să doarmă o vreme cu părinţii lui.
Împotriva ţânţarilor eu foloseam off şi ei foloseau autan. Într-o zi am mers până la periboina şi m-a apucat seara pe drum. Ei rămăseseră la plajă plus că ana era prost-dispusă, aşa că am mers singur. Dar nu m-am gândit să iau cu mine spray-ul antiţânţari, aşa că m-au muşcat, m-au mâncat, m-au devorat, am fost pentru ei o pradă neaşteptat de uşoară. S-au năpustit asupra mea fără milă. M-au muşcat de mâini, de picioare, de obraji, de frunte, de gât, unul m-a muşcat de buza de jos, alţii au intrat pe sub haine, m-au muşcat de umăr, de piept, m-au transformat într-o rană vie. Nu mă puteam scărpina în ritmul în care mă muşcau ei, mă mânca tot corpul, mă ustura, simţeam că înnebunesc de furie şi nu aveam ce să le fac. La dus venisem pe malul mării, acum am zis să mă întorc pe partea cealaltă, pe malul lacului sinoe. Poate spre mare nu erau atâţia ţânţari, dar acum nu mai aveam ce face. M-am dezbrăcat la piele şi am intrat în lac, apa nu era prea curată acolo, la mal, dar am căpătat măcar puţină alinare. Când am ieşit din apă, până să mă îmbrac, m-au muşcat cred vreo douăzeci de ţânţari. Au muşcat PESTE TOT. Şi parcă s-au reactivat şi toate muşcăturile dinainte. Piele toxică, piele otrăvitoare, niciodată n-o să mai cred că această piele îmi este prietenă. Acum dacă mă jupuiţi de viu, nu voi protesta, mi se va părea o reparaţie.
Am mers cât am putut de repede spre casă. Ţânţarii sug sânge. Vampirii sug sânge. Am cerut o cremă de la ana şi mi-am dat pe tot corpul. Am privit cu ură spray-ul off de pe masa din cameră. A doua zi am plecat cu noaptea în cap, m-am dus iarăşi la Periboina, descoperisem un loc perfect pentru plajă, pustiu pustiu, şi voiam să stau aşa în pielea goală, şi să fac baie şi să nu aud nimic şi de nimic să nu-mi pese. De data asta am luat off-ul cu mine. Mi-am găsit locul. Pe la amiază stăteam întins cu faţa în sus şi mă topeam în soare, când am simţit pe mine o umbră. Am deschis ochii şi era o umbră de om. Era un bărbat cu rucsac în spate, se oprise la câţiva paşi de mine şi mă privea. Să fi avut undeva între 45 şi 55 de ani, era îmbrăcat în pantaloni de in şi cămaşă albă şi avea un rucsac uriaş, care nu se potrivea deloc cu hainele. Mai târziu am aflat că avea 57 de ani şi era olandez şi era turist, venise cu o maşină dinaia cu rulotă incorporată, căsuţă pe roţi, o lăsase la babadag şi pornise să descopere delta orientându-se după mai multe hărţi, din mai multe surse, care mai de care mai detaliate. Mai încolo avea să-mi arate şi nişte fotografii din satelit ale deltei, acum mi-a spus doar că e pasionat de deltă şi a mai fost aici o dată când era mai tânăr, dar atunci văzuse doar o parte din jumătatea nordică, tătaru, chilia veche, letea etc. Înainte să-mi spună toate astea, eu mă ridicasem în capul oaselor, el îşi ceruse nişte scuze vagi în engleză, eu îl asigurasem că e totul în regulă şi apoi restul. La un moment dat, când omul se făcuse deja comod, lăsase jos rucsacul, discuţia era cursivă şi atmosfera destinsă, eu mi-am dat seama că sunt gol. De fapt, ştiusem asta în fiecare moment, dar acum aveam o erecţie imposibil de controlat. Până la urmă trece. Îl chema Willem de Bruijn şi văzuse periboina pe hartă şi i se păruse un loc perfect. Venise aici de la Ceamurlia, pe jos şi cu bărcile localnicilor şi după pustietatea zonelor din drum nu se aştepta să găsească pe cineva aici. I-am spus că oricum, în apropiere, la portiţa, e sat de vacanţă. S-a strâmbat; ştia. Am stat mai mult de vorbă. La un moment dat m-am îmbrăcat şi eu, pentru că mă ardea soarele. Willem a fost profesor de istorie universală la un liceu din Utrecht, dar în urmă cu 2 ani făcuse o depresie nervoasă şi de atunci nu mai putea să predea. În Olanda se iese la pensie la 65 de ani, aşa că ar mai fi avut 10 ani, dar pur şi simplu nu mai putea, deşi catedra fusese viaţa lui. Willem nu mai are familie. Părinţii muriseră amândoi acum un an, la o lună diferenţă unul de altul. Despre soţie sau copii nu pomeneşte nimic. Willem nu mai are familie, prea puţine îl mai leagă de olanda, are câţiva prieteni, dar şi aceia îmbătrânesc etc.
El a întins cortul şi a rămas acolo, eu m-am întors la portiţa, după ce am promis că a doua zi mă voi întoarce. Am fost invitat la masa de seară la tudor şi ana, la gazda lor. Ana era mai bine dispusă. Se pare că ana încearcă să rămână însărcinată zilele astea, aşa rezultă din discuţiile lor, diverse aluzii, zâmbete etc. E clar că amândoi abia aşteaptă. Dacă stau să mă gândesc, ce poate fi mai frumos decât să ai lângă tine pe cineva care radiază de dragoste, să radiezi şi tu, să apară apoi un copil care să învioreze totul şi să adauge strălucire la strălucire şi aşa mai departe. Nimic, o spun cu mâna pe inimă, nimic nu poate fi mai frumos decât asta.
A doua zi am mers din nou la Periboina. Cortul era gol. Willem era în apă. L-am strigat şi a ieşit; era în pielea goală. Era foarte vesel. L-am întrebat dacă nu îl deranjează ţânţarii noaptea. Mi-a spus că foloseşte o cremă. A spus că apa e minunată. M-am dezbrăcat şi eu şi am intrat împreună. Eu am înotat undeva departe. Willem a rămas mai aproape de mal şi făcea pluta. Mai încolo am ieşit amândoi şi Willem a făcut cafea la un foc din trei surcele şi am băut cafea şi am vorbit mai mult despre mine. A mai spus şi el câte ceva despre viaţa lui. Nu mi-a spus care a fost cauza depresiei de acum doi ani, dar probabil că o să-mi spună la un moment dat. Mi-a arătat că prinsese 3 peşti de dimineaţă şi am zis să-i frigem şi să-i mâncăm şi am adunat lemne pentru foc. S-a apucat apoi să-i frigă.
Eu stăteam întins pe spate şi Willem în faţa mea stătea în fund şi frigea peştii şi eu cu picioarele ridicate şi cu tălpile lipite de spatele lui, aproape de umeri, şi stăteam de vorbă. Mi-a povestit despre cel mai bun prieten al lui, să-i spunem Edwin, pentru că nu pot să-i divulg numele adevărat. Acest Edwin era căsătorit cu o fostă divă a olandei, care fusese imaginea casei mart visser între 1977 şi 1980. Edwin nu avusese o ocupaţie stabilă, fusese dintotdeauna un rebel. Coleg de facultate cu Willem, încercase apoi să facă nişte filme experimentale, încercase să vândă droguri, încercase tot felul de prostii şi până la urmă sfârşise într-un post administrativ la Rijksmuseum în amsterdam.
Willem s-a întors spre mine să-mi spună că sunt gata peştii şi eu mi-am lipit talpa piciorului stâng de faţa lui şi el a tăcut. Apoi eu m-am ridicat în picioare şi m-am aşezat de cealaltă parte a focului şi am început să mănânc dintr-un peşte, iar Willem a spus că i-ar plăcea să facă orice pentru mine, orice i-aş cere. Eu am mâncat doi peşti, iar el a mâncat unul. Între timp s-au strâns nişte nori şi s-a pornit ploaia. Ne-am îmbrăcat şi am intrat în cort. Eu am adormit şi am dormit vreo două ore, un somn grozav de dulce şi odihnitor. Când m-am trezit, stătuse ploaia. Willem se uita pe o hartă mare a deltei. Mi-a arătat un punctuleţ dincolo de Sf. Gheorghe, ultimul punctuleţ de uscat, insula Sacalin. Acolo ar fi vrut să ajungă.
Seara m-am întors la Portiţa. Tudor era răcit, avea febră. Vrusese el neapărat să facă baie pe ploaie şi acum răcise, aşa zicea ana. Dar el spunea că nu din cauza asta. Am stat cu ei până târziu şi am jucat şeptic.
A doua zi m-am trezit abia pe la 11. Când am deschis ochii, m-am şi speriat. Copilul gazdei stătea lipit de marginea patului meu şi mă fixa. Se uita la mine ca la o victimă, aşa mi s-a părut. Am căscat şi cred că asta l-a speriat, pentru că s-a întors pe călcâie şi a zbughit-o pe uşă afară. Eu am mai căscat de câteva ori, m-am întins, m-am foit şi parcă nu-mi venea să mă dau jos din pat. Până la urmă am reuşit să mă scol. M-am dus să văd cum se mai simte tudor. Era mai bine. M-am dus în satul de vacanţă, aşa, fără nici o treabă. Am mâncat o plăcintă cu brânză foarte bună la o terasă şi când să plec am dat nas în nas cu două fete şi un băiat cu care mă împrietenisem la doi mai. Am petrecut ziua cu ei, la plajă, am jucat leapşa în apă şi seara am fost la o minipetrecere în satul de vacanţă.
În dimineaţa următoare m-am trezit devreme şi am pornit spre Periboina. Pe drum m-am gândit ce aş vrea să facă Willem pentru mine. Când am ajuns, Willem fotografia nişte pescăruşi. Era trist. Credea că am uitat de el şi că n-o să mai apar. L-am întrebat dacă vorbise serios când spusese că ar face orice i-aş cere. El a răspuns că da, şi părea foarte serios. Atunci eu i-am povestit ce m-am gândit atunci la motru, la cofetărie, înainte să-mi rup mâna pe scări. El zâmbea. Eu am făcut o pauză ca să mă gândesc exact cum să formulez. Willem şi-a amintit că şi prietenul lui, Edwin, făcuse în tinereţe un „hyper-crazy movie” de 25 de minute cu vampiri. Apoi i-am spus ce aş vrea eu.
L-am întrebat dacă are vreo boală care se poartă în sânge, HIV, boli venerice, hepatită etc.; el a spus că nu are, că-şi face oricum analizele în mod regulat ptr. că este ipohondru şi ptr. că aşa a fost educat. Mama lui a fost medic. Eu l-am crezut pe cuvânt, şi de fapt oricum, probabil, nu m-aş fi poticnit în aşa ceva. Am hotărât să mergem împreună pe Sacalin. Urma să ne întâlnim a doua zi în Eden, la Portiţa şi să plecăm de acolo.
Mi-am luat larevedere de la tudor şi ana, ei mai rămâneau încă 5 zile la portiţa. Le-am spus că mă duc la bucureşti, la nişte prieteni. La zece dimineaţa m-am întâlnit cu Willem şi am pornit spre insula sacalin. De fapt, aşa cum se vedea pe o hartă mai detaliată, era un conglomerat de insuliţe, Willem spunea că sunt ultimele bucăţi de pământ formate în deltă. Pe hartă se vedea un posibil traseu, cel mai scurt, de-a dreptul de la portiţa, pe grindul perişor, pe malul mării. Dar nu ne-am aventurat pe acolo. Am mers întâi în sus, pe dranov, apoi am luat vaporul pe braţul Sf. Gheorghe, până la capăt, adică la Sf. Gheorghe, şi de acolo cu barca unor localnici, avea un motor jalnic şi mergea grozav de încet, până pe sacalin, drum destul de lung şi nu fără pericole şi nu fără peripeţii. Aveam cu noi multă apă plată, pentru că apa urma să fie o problemă. Transportatorul nostru tot punea diverse întrebări şi i-am zis că Willem este entomolog, trimis în deltă de o agenţie internaţională ptr. nişte studii amănunţite. M-a întrebat dacă şi eu sunt tot entomolog (şi a pronunţat corect cuvântul) şi eu am zis că nu, eu sunt student la entomologie şi mai mult translator ptr. domnul profesor şi un fel de ucenic etc. Cred că barcagiul n-a crezut o iotă din povestea mea, dar oricum n-a mai pus alte întrebări. A mai întrebat doar când să vină să ne ia, ptr. că altfel rămânem să putrezim pe sacalin. L-am întrebat pe Willem, el a spus când vreau eu, eu am spus să vină peste 10 zile.
Insula Sacalin este o insulă barieră formată la gura braţului Sfântu Gheorghe în fata deltei secundare cu acelaşi nume. La începutul secolului (1902) erau câteva bancuri nisipoase care abia depăşeau nivelul mării. Un deceniu mai târziu capãtã aspect de barierã cu lungimea de 5 km, care creste spre sud si sud-vest cu un ritm mediu de cca. 200m pe an, ajungând în prezent la o lungime de peste 20 km. si o suprafaţă emersă de cca.6 kmp. Din pãcate, în ultimii ani partea nordicã a insulei a intrat într-un proces de eroziune care a distrus-o în cea mai mare parte. A dispãrut astfel aproape 1 kmp. din insulã, unde se afla un câmp cu dune mari.
Am pus cortul la poalele unei dune de nisip, nu departe de malul mării. Foloseam metoda cea mai simplă pentru a lua sânge: îl tăiam cu lama pe încheietura mâinii şi sugeam. Willem stătea şi mă privea. La început nu puteam înghiţi mult sânge, era un fel de reacţie adversă a organismului meu, greaţă amestecată cu blocaj pe fond nervos. După trei zile în care am băut din ce în ce mai mult, aveam simptome de gripă, febră uşoară, ameţeli, şi aceeaşi greaţă de la început. După şase zile toate astea au dispărut brusc. Willem nu mai stătea să mă privească, se întindea pe spate şi închidea ochii. De multe ori îmi povestea diverse din copilăria lui. Mergea tot mai departe în timp cu amintirile. Nu delira, nu îşi pierdea cunoştinţa, nimic de felul acesta. În ziua a şasea ajunsesem să îl tai la încheieturile ambelor mâini, dar nu deasupra palmei, ci la cot. Şi sugeam sânge când de la o mână, când de la cealaltă. Era de acum mult sânge.
Willem slăbise mult. Ne hrăneam cu peşte, mult peşte. În ziua a şaptea a leşinat pentru prima oară. Înainte să leşine a deschis ochii, până atunci vorbise cu ochii închişi despre prietenul lui, acel Edwin, şi m-a privit speriat. Eu i-am zâmbit şi el a întins mâna ca să îl ţin de mână şi l-am ţinut de mână şi a leşinat. I-am bandajat rănile şi l-am stropit cu apă şi aşa şi-a revenit uşor. Tot în aceeaşi zi, o barcă cu motor a venit până la mal, undeva mult în stânga noastră. Eu i-am văzut ptr. că mă urcasem pe o dună şi priveam apa. Au coborât trei persoane şi au stat cam o jumătate de oră, s-au dus undeva mai în stânga, dincolo de cât puteam eu cuprinde cu ochii. După aceea s-au întors şi au plecat.
Vorbea tot mai mult despre Edwin, despre cum îmbătrâneşte Edwin, despre cum îl tot suna în ultima vreme să-l întrebe ce mai face, aceeaşi întrebare copilărescă, ce mai faci, Willem, şi el îi răspundea la obiect, îi spunea că citeşte ziarul, sau că se uită la televizor, sau că a ieşit în parc la o plimbare. Dar Edwin insista şi întreba: bine, dar în rest, ce mai faci; iar Willem se bloca şi nu mai ştia ce să-i spună, încerca să stabilească o întâlnire, să stea de vorbă între patru ochi, cu un pahar de gin în faţă, cum făceau în tinereţe, dar Edwin devenea brusc grăbit şi spunea că nu are timp, are atâtea pe cap etc.
Atunci, după ce şi-a revenit din leşin, Willem a insistat să-mi notez pe ceva adresa lui Edwin, număr de telefon, e-mail, şi să-i promit că o să-l contactez cândva.
În ziua a opta rănile de la încheieturi nu arătau prea bine. Willem se simţea destul de rău, dar încerca să pară vesel, ca să nu mă întristeze pe mine. Ne-am uitat împreună cum se curtau două păsări, nu ştiam ce specie sunt, dar se curtau la malul mării. Afară era înnorat. În ziua aceea nu am băut nici o picătură de sânge. I-am povestit lui Willem câte ceva despre eugenia, nu ştiu de unde impulsul de a vorbi despre ea. El mi-a povestit despre o fată pe care o iubea în liceu, Selma.
În dimineaţa zilei a noua l-am tăiat la gât. Nu ştiu ce am tăiat, venă sau arteră, dar a curs foarte mult sânge şi nu curgea obişnuit, ţâşnea cu presiune. Willem era întins şi a trebuit să mă las cu un genunchi pe pieptul lui, ptr. că îl cuprinsese un tremurat spasmodic. Îi ţineam capul ridicat cu ambele mâini şi gura o lipisem de tăietură. Era o poziţie incomodă, dar curând tremurul a dispărut şi corpul i s-a destins complet şi era încă în viaţă, ptr. că simţeam cum îi bate inima sub genunchi. Cred că am băut mai mult de doi litri de sânge. Willem a murit fără să spună nimic, fără să strige sau altceva.
L-am îngropat mai departe de ţărm, cât am putut de adânc, asta mi-a ocupat toată ziua. În dimineaţa zilei a zecea m-am trezit foarte devreme. Am strâns cortul şi m-am dus la locul de întâlnire. Transportul a apărut abia pe la ora zece. I-am spus că domnul profesor plecase în urmă cu trei zile, veniseră să-l ia de urgenţă, să meargă la bucureşti şi de acolo să ia avionul la viena ptr. o conferinţă specială despre ecosistemul dunării. Eu rămăsesem să termin nişte observaţii începute de profesor. Da, ştia şi el că au fost unii cu o barcă cu motor dinaia puternică, se şi gândise că la noi merg. Pe drumul de întoarcere spre Sf. Gheorghe ne-a plouat. Motorul se tot îneca şi barcagiul înjura de mama focului. Am înnoptat la el acasă. A doua zi urma să iau vaporul spre Tulcea. Apoi: Tulcea – Bucureşti; Bucureşti – Amsterdam.
SFÎRŞIT
…
…M-am născu în 1986, în Braşov. Din povestirile mamei şi ale Ilincăi reiese că am fost un copil simpatic. Ilinca este sora mea mai mare, născută în 1982. Tata a murit în 1989, de cancer la stomac, în luna octombrie. Din povestirile mamei reiese că şi el era un tip foarte simpatic. Din amintirile mele – numai scene de suferinţă înăbuşită, câteva acasă, majoritatea la spital; aceste scene mă făceau să mă simt foarte stingherit.
Între mine şi sora mea – legătură puternică după moartea tatălui. Tata era cu 12 ani mai mare decât mama. Mama avea 32 de ani când a murit el. Nu s-a recăsătorit. Viaţa ei intimă este pentru mine un mister total.
Cargo e tot cu comerţ pe mări şi oceane, dar fără piraţii din TradeWinds. Sunt alte probleme, cu autorităţile navale, cu firmele concurente, o întreagă mafie. Când ajungi să obţii un profit însemnat din comerţul cu bunuri, poţi să cumperi şi o navă de pasageri, pentru curse regulate sau pentru croaziere de lux. Mergi din port în port, cumperi, vinzi, iarăşi pe mare, săptămâni întregi, luni întregi. Dacă joci o oră pe viteză normală trec cam 3 ani şi jumătate. În 10 ore sunt 35 de ani. În 20 de ore eşti gata. Inima ştie. Tyson ar înţelege asta.
Suntem în anul 2004. După ce toţi ai casei s-au culcat, am chemat-o pe zdreanţa asta mică la mine în cameră şi am convins-o să mă lase să o înţep cu acul în degetul mare de la mâna stângă. Am înţepat-o, am stors sânge şi am lins. Apoi s-a înţepat singură în alt deget şi apoi în alte degete, dar nu curgea mult sânge şi era mai mult o enervare. Pe ea au începu să o usture degetele, am vrut să o înţep în alte părţi, dar nu m-a lăsat. Dar până la urmă m-a lăsat să o tai pe picior cu o lamă, am tăiat-o pe coapsă, nu adânc. Aşa a curs mai mult. Dacă aş şti să iau sânge cu siringa, dar nu ştiu, mi-e frică să nu sparg vreo venă, să nu stric ceva. M-am înţepat şi eu în degete, dar mai mult ca să-i fac ei pe plac.
Tata a murit în 1989 de cancer la stomac. A murit în luna octombrie. Deseori tata vomita sânge. Mama este văduvă. Ilinca este sora mea mai mare, născută în 1982. Eu m-am născut în 1986. În 1986 a fost Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic. Înainte să vin aici, petreceam zile întregi jucând diverse jocuri în care ideea era să faci comerţ maritim. Şi mă mai uitam la filme de groază. Am venit aici, probabil, pentru că am picat examenul. Aici locuieşte o micuţă actriţă, împreună cu sora ei şi cu familia acesteia. Am cunoscut-o prin intermediul unui bărbat chelios, tatuat pe piept cu codul de bare. Pe acest bărbat îl cunosc de aproape doi ani. Am o soră pe care o cheamă Ilinca. Ilinca foloseşte pastă de dinţi marca Aquafresh. Bărbatul acela chelios mi-a arătat într-o zi, la el acasă, o sabie de samurai veche, un hoso kumiage de colecţie. Tot el mi-a povestit despre o mătuşă a lui care îşi interpretează toate visele. Înainte de a veni aici, am căzut pe scările unui bloc şi mi-am rupt mâna stângă. Mâine aş putea să scot ghipsul. Myke Tyson este sportivul meu preferat. Mâine plec acasă.
Iarăşi ploi. Picături de apă ţăcăne în pervaz. Citesc Jules Vernes.
Dimineaţă, aceeaşi ploaie. Mă dor coastele. Am adormit într-o poziţie nefirească. Am fost în bucătărie să caut nişte lapte şi Simina mi-a spus că Ioana a plecat în oraş. Nu ştiu ce să fac. Ar trebui să dispar de aici. Ar mai fi un autobuz la unu şi altul după-amiază, la cinci jumătate. Dar ploaia asta mă paralizează. Mi-e foame, mă duc la frigider să cotrobăi prin castroane, poate a mai rămas ceva de ieri.
Mama mea este medic stomatolog. Tata a fost arhitect. Sora mea termină ASE-ul, relaţii internaţionale. Tatăl a murit când eu aveam 3 ani şi jumătate. Acum am 19 ani şi jumătate. Sora mea are 23 de ani, fără 2 luni. Anul acesta am încercat să intru la facultate, la regie teatru. Nu am reuşit, deşi mă pregătisem destul de serios. Există un bărbat solid, care îmi dă bani de cheltuială şi mă scoate la masă în locuri simandicoase. Visez în secret să îl cuplez cu mama. Sora mea are o prietenă pe care o cheamă Iulia. Iulia are unghiile vopsite în negru. Pe sora mea o cheamă Ilinca şi este foarte frumoasă. Îmi place laptele dulce. Îmi place istoria medievală. Sunt blond. Blond închis, sau şaten deschis, depinde şi cum bate lumina. Nu suport pisicile. Sunt botezat ortdox. Am o fire sociabilă, predispusă la excese şi la stări de melancolie. Culoarea mea preferată este portocaliul. Filmul meu preferat este „The Apartment” (1960). Florile mele preferate sunt narcisele.
….
Când am căzut şi mi-am rup mâna a fost aşa:
Fusesem la cofetărie, să mănânc o amandină. Mâncând amandina şi bând coca-cola mia-m dat seama că e destul de trist să mănânci amadine şi să bei cola, aşa, singur, seară de seară. Mai ieşeam cu ioana, la amiază, dar seara rămâneam singur. Mort. Într-o vreme mă fascinaseră vampirii. Mă fascinau imortalitatea, invincibilitatea, cruzimea, seducţia. Abia în seara aceea, la cofetăria Irina, mi-am dat seama, de fapt mi-am adus aminte, că vampirii sunt morţi (deşi nu sunt foarte sigur de asta, dar oricum eu aşa am în cap). Şi aşa, gândind la vampiri, m-am trezit că trecuse de opt, începuse la TV „cele 2 turnuri”, partea a doua din lord of the rings. Ţineam neapărat să revăd. Am plătit şi am pornit fuga spre casă. Pe scări, am vrut să urc treptele două câte două, am alunecat, am căzut, m-am sprijinit în mâini ca să nu pic în nas, am simţit o durere în mâna stângă şi asta a fost. În seara aia am crezut că o să treacă uşor. Mi-am pus o pungă de gheaţă pe locul dureros şi m-am uitat la film. Dar noaptea n-am putut dormi de durere şi a doua zi dimineaţă m-am dus la policlinica motru şi doctorul mi-a pus ghipsul.
Toate astea au fost în urmă cu aproape un an. De acum povestesc ce a fost acum.
EugEnIA tot nu a vrut să vină la mare, aşa că am plecat până la urmă cu zacu, tudor şi ana. O vilă frumoasă la 2 mai, aranjamentul lui zacu. tudor şi ana au în jur de 28-30 de ani şi se iubesc etc. marea cu mirosul ei sărat şi plaja cu mirosul ei de piele caldă şi toate celelalte, toate la locul lor, unde sunt semnele îngrijorătoare, întreb, unde, pentru că aici nu, sigur nu. am ajuns pe la unu şi în acea primă zi am făcut vreo mie de băi şi am fost spiriduşul grupului şi spiriduşul altor oameni cu care ne-am împrietenit acolo, da, uite şi prietenia şi uşurinţa cu care se leagă relaţii vesele, toate sunt la locul lor.
A treia zi, zacu a plecat la neptun să se întâlnească acolo cu femeia lui de 37 de ani. Iar eu, cu riscul de a deveni o povară, merg în deltă cu Tudor şi cu ana. Ei au un cort de 4 persoane, dar sperăm să găsim de stat la nişte localnici. Mergem la Mahmudia. ana e de loc din mahmudia, ea ştie frumuseţi ascunse în locurile astea. Am dormit o noapte la Mahmudia, nu mă mai satur să spun numele acesta urât care-mi zgârie urechea. A doua zi am pornit spre lacul Isac 3. Acest lac este chiar o minune a naturii!, Cât vezi cu ochii, apa este albastră ca albăstrelele si limpede precum cristalul. Aici cresc, din belşug, copaci si ierburi stranii, nemaivăzute, cu tulpini si frunze aşa de mlădioase, încât se clatină la cea mai fina mişcare a apei. Poţi să juri ca sunt vii! Peştii mici si mari se strecoară printre ierburi precum păsările printre crengile copacilor. In mijloc, măreaţă, se arată o insuliţă ce-si oglindeşte in apa lacului pletele sălciilor care o împodobesc. Loc de adunare al păsărilor de pretutindeni, insula pare un mic paradis. Văzduhul este molcom si răcoros, iar apa, liniştita. Doar păsările, ca la un semnal, alungă, din când in când, liniştea desăvârşita. Lebedele mlădioase dezmiardă apa cu pliscurile lor mari si roşii. Un pelican îşi întinde alene aripile, altul caută ceva de mâncare, cu capul vârât in apă. Iar un pescăruş nu are altceva mai bun de făcut decât să se ia la întrecere cu noi! Noi înotăm toţi trei cât putem de repede, e un nufăr şi fiecare vrea să ajungă primul la acel nufăr. Altceva drăguţ ce am mai făcut noi la isac 3 şi aveam să tot facem prin toate lacurile şi canalele întâlnite: înot sincron. Era ideea anei să ne prostim astfel, lebedele şi pelicanii se opresc din ale lor şi ne privesc cu uimire. Ana râde mereu de-i intră apă în gură, mai încolo, la Lacul Razim, o să fie cât pe ce să se înece din cauza asta. Eu şi tudor suntem concentraţi şi serioşi.
La isac 3 am dormit în cort, nu se putea altfel, nu existau variante. Ne-am întors pe braţul Sf. Gheorghe, la Murighiol. Aici am înnoptat. A doua zi am pornit spre cel mai ciudat loc din deltă: Gura Portiţei, un punct pe o fâşie de pământ subţire – subţirică, graniţa dintre lacul razim şi marea neagră. Era destul de lung traseul până la Gura Portiţei: urmam canalele Dunavăţ şi Dranov, înconjuram golful holbina şi aşa mai departe până la pământul acela subţirel şi strâmt dintre ape.
Dormeam toţi trei în cortul acela şi tudor şi ana erau cuminţi şi atenţi cu mine, niciodată nu m-au făcut să mă simt în plus. seara, înainte de culcare, jucam şeptic. uneori, tudor ne citea literatură de călătorie – avea la el o carte care se numea „Din Thailanda in Insula Bali”, scrisă de Geo Iordache, apărută în 1984 la Editura Albatros.
La Gura Portiţei n-am vrut să stăm în Eden. Am găsit gazde. Cei la care ne-am oprit prima oară nu aveau decât o cameră liberă. Am mai căutat şi nu am mai găsit nimic. Dar nu voiam deloc să stăm în satul de vacanţă. Şi cei care aveau o cameră ne-au trimis la nişte rude de-ale lor care stăteau într-o casă mai mică decât asta, dar puteau primi un om, să doarmă în camera copilului. Copilul era mic, un băieţel de 3 ani şi două luni. Aşadar, tudor şi ana în casa familiei Novac, iar eu în casa familiei Florea, în camera copilului. Copilul să doarmă o vreme cu părinţii lui.
Împotriva ţânţarilor eu foloseam off şi ei foloseau autan. Într-o zi am mers până la periboina şi m-a apucat seara pe drum. Ei rămăseseră la plajă plus că ana era prost-dispusă, aşa că am mers singur. Dar nu m-am gândit să iau cu mine spray-ul antiţânţari, aşa că m-au muşcat, m-au mâncat, m-au devorat, am fost pentru ei o pradă neaşteptat de uşoară. S-au năpustit asupra mea fără milă. M-au muşcat de mâini, de picioare, de obraji, de frunte, de gât, unul m-a muşcat de buza de jos, alţii au intrat pe sub haine, m-au muşcat de umăr, de piept, m-au transformat într-o rană vie. Nu mă puteam scărpina în ritmul în care mă muşcau ei, mă mânca tot corpul, mă ustura, simţeam că înnebunesc de furie şi nu aveam ce să le fac. La dus venisem pe malul mării, acum am zis să mă întorc pe partea cealaltă, pe malul lacului sinoe. Poate spre mare nu erau atâţia ţânţari, dar acum nu mai aveam ce face. M-am dezbrăcat la piele şi am intrat în lac, apa nu era prea curată acolo, la mal, dar am căpătat măcar puţină alinare. Când am ieşit din apă, până să mă îmbrac, m-au muşcat cred vreo douăzeci de ţânţari. Au muşcat PESTE TOT. Şi parcă s-au reactivat şi toate muşcăturile dinainte. Piele toxică, piele otrăvitoare, niciodată n-o să mai cred că această piele îmi este prietenă. Acum dacă mă jupuiţi de viu, nu voi protesta, mi se va părea o reparaţie.
Am mers cât am putut de repede spre casă. Ţânţarii sug sânge. Vampirii sug sânge. Am cerut o cremă de la ana şi mi-am dat pe tot corpul. Am privit cu ură spray-ul off de pe masa din cameră. A doua zi am plecat cu noaptea în cap, m-am dus iarăşi la Periboina, descoperisem un loc perfect pentru plajă, pustiu pustiu, şi voiam să stau aşa în pielea goală, şi să fac baie şi să nu aud nimic şi de nimic să nu-mi pese. De data asta am luat off-ul cu mine. Mi-am găsit locul. Pe la amiază stăteam întins cu faţa în sus şi mă topeam în soare, când am simţit pe mine o umbră. Am deschis ochii şi era o umbră de om. Era un bărbat cu rucsac în spate, se oprise la câţiva paşi de mine şi mă privea. Să fi avut undeva între 45 şi 55 de ani, era îmbrăcat în pantaloni de in şi cămaşă albă şi avea un rucsac uriaş, care nu se potrivea deloc cu hainele. Mai târziu am aflat că avea 57 de ani şi era olandez şi era turist, venise cu o maşină dinaia cu rulotă incorporată, căsuţă pe roţi, o lăsase la babadag şi pornise să descopere delta orientându-se după mai multe hărţi, din mai multe surse, care mai de care mai detaliate. Mai încolo avea să-mi arate şi nişte fotografii din satelit ale deltei, acum mi-a spus doar că e pasionat de deltă şi a mai fost aici o dată când era mai tânăr, dar atunci văzuse doar o parte din jumătatea nordică, tătaru, chilia veche, letea etc. Înainte să-mi spună toate astea, eu mă ridicasem în capul oaselor, el îşi ceruse nişte scuze vagi în engleză, eu îl asigurasem că e totul în regulă şi apoi restul. La un moment dat, când omul se făcuse deja comod, lăsase jos rucsacul, discuţia era cursivă şi atmosfera destinsă, eu mi-am dat seama că sunt gol. De fapt, ştiusem asta în fiecare moment, dar acum aveam o erecţie imposibil de controlat. Până la urmă trece. Îl chema Willem de Bruijn şi văzuse periboina pe hartă şi i se păruse un loc perfect. Venise aici de la Ceamurlia, pe jos şi cu bărcile localnicilor şi după pustietatea zonelor din drum nu se aştepta să găsească pe cineva aici. I-am spus că oricum, în apropiere, la portiţa, e sat de vacanţă. S-a strâmbat; ştia. Am stat mai mult de vorbă. La un moment dat m-am îmbrăcat şi eu, pentru că mă ardea soarele. Willem a fost profesor de istorie universală la un liceu din Utrecht, dar în urmă cu 2 ani făcuse o depresie nervoasă şi de atunci nu mai putea să predea. În Olanda se iese la pensie la 65 de ani, aşa că ar mai fi avut 10 ani, dar pur şi simplu nu mai putea, deşi catedra fusese viaţa lui. Willem nu mai are familie. Părinţii muriseră amândoi acum un an, la o lună diferenţă unul de altul. Despre soţie sau copii nu pomeneşte nimic. Willem nu mai are familie, prea puţine îl mai leagă de olanda, are câţiva prieteni, dar şi aceia îmbătrânesc etc.
El a întins cortul şi a rămas acolo, eu m-am întors la portiţa, după ce am promis că a doua zi mă voi întoarce. Am fost invitat la masa de seară la tudor şi ana, la gazda lor. Ana era mai bine dispusă. Se pare că ana încearcă să rămână însărcinată zilele astea, aşa rezultă din discuţiile lor, diverse aluzii, zâmbete etc. E clar că amândoi abia aşteaptă. Dacă stau să mă gândesc, ce poate fi mai frumos decât să ai lângă tine pe cineva care radiază de dragoste, să radiezi şi tu, să apară apoi un copil care să învioreze totul şi să adauge strălucire la strălucire şi aşa mai departe. Nimic, o spun cu mâna pe inimă, nimic nu poate fi mai frumos decât asta.
A doua zi am mers din nou la Periboina. Cortul era gol. Willem era în apă. L-am strigat şi a ieşit; era în pielea goală. Era foarte vesel. L-am întrebat dacă nu îl deranjează ţânţarii noaptea. Mi-a spus că foloseşte o cremă. A spus că apa e minunată. M-am dezbrăcat şi eu şi am intrat împreună. Eu am înotat undeva departe. Willem a rămas mai aproape de mal şi făcea pluta. Mai încolo am ieşit amândoi şi Willem a făcut cafea la un foc din trei surcele şi am băut cafea şi am vorbit mai mult despre mine. A mai spus şi el câte ceva despre viaţa lui. Nu mi-a spus care a fost cauza depresiei de acum doi ani, dar probabil că o să-mi spună la un moment dat. Mi-a arătat că prinsese 3 peşti de dimineaţă şi am zis să-i frigem şi să-i mâncăm şi am adunat lemne pentru foc. S-a apucat apoi să-i frigă.
Eu stăteam întins pe spate şi Willem în faţa mea stătea în fund şi frigea peştii şi eu cu picioarele ridicate şi cu tălpile lipite de spatele lui, aproape de umeri, şi stăteam de vorbă. Mi-a povestit despre cel mai bun prieten al lui, să-i spunem Edwin, pentru că nu pot să-i divulg numele adevărat. Acest Edwin era căsătorit cu o fostă divă a olandei, care fusese imaginea casei mart visser între 1977 şi 1980. Edwin nu avusese o ocupaţie stabilă, fusese dintotdeauna un rebel. Coleg de facultate cu Willem, încercase apoi să facă nişte filme experimentale, încercase să vândă droguri, încercase tot felul de prostii şi până la urmă sfârşise într-un post administrativ la Rijksmuseum în amsterdam.
Willem s-a întors spre mine să-mi spună că sunt gata peştii şi eu mi-am lipit talpa piciorului stâng de faţa lui şi el a tăcut. Apoi eu m-am ridicat în picioare şi m-am aşezat de cealaltă parte a focului şi am început să mănânc dintr-un peşte, iar Willem a spus că i-ar plăcea să facă orice pentru mine, orice i-aş cere. Eu am mâncat doi peşti, iar el a mâncat unul. Între timp s-au strâns nişte nori şi s-a pornit ploaia. Ne-am îmbrăcat şi am intrat în cort. Eu am adormit şi am dormit vreo două ore, un somn grozav de dulce şi odihnitor. Când m-am trezit, stătuse ploaia. Willem se uita pe o hartă mare a deltei. Mi-a arătat un punctuleţ dincolo de Sf. Gheorghe, ultimul punctuleţ de uscat, insula Sacalin. Acolo ar fi vrut să ajungă.
Seara m-am întors la Portiţa. Tudor era răcit, avea febră. Vrusese el neapărat să facă baie pe ploaie şi acum răcise, aşa zicea ana. Dar el spunea că nu din cauza asta. Am stat cu ei până târziu şi am jucat şeptic.
A doua zi m-am trezit abia pe la 11. Când am deschis ochii, m-am şi speriat. Copilul gazdei stătea lipit de marginea patului meu şi mă fixa. Se uita la mine ca la o victimă, aşa mi s-a părut. Am căscat şi cred că asta l-a speriat, pentru că s-a întors pe călcâie şi a zbughit-o pe uşă afară. Eu am mai căscat de câteva ori, m-am întins, m-am foit şi parcă nu-mi venea să mă dau jos din pat. Până la urmă am reuşit să mă scol. M-am dus să văd cum se mai simte tudor. Era mai bine. M-am dus în satul de vacanţă, aşa, fără nici o treabă. Am mâncat o plăcintă cu brânză foarte bună la o terasă şi când să plec am dat nas în nas cu două fete şi un băiat cu care mă împrietenisem la doi mai. Am petrecut ziua cu ei, la plajă, am jucat leapşa în apă şi seara am fost la o minipetrecere în satul de vacanţă.
În dimineaţa următoare m-am trezit devreme şi am pornit spre Periboina. Pe drum m-am gândit ce aş vrea să facă Willem pentru mine. Când am ajuns, Willem fotografia nişte pescăruşi. Era trist. Credea că am uitat de el şi că n-o să mai apar. L-am întrebat dacă vorbise serios când spusese că ar face orice i-aş cere. El a răspuns că da, şi părea foarte serios. Atunci eu i-am povestit ce m-am gândit atunci la motru, la cofetărie, înainte să-mi rup mâna pe scări. El zâmbea. Eu am făcut o pauză ca să mă gândesc exact cum să formulez. Willem şi-a amintit că şi prietenul lui, Edwin, făcuse în tinereţe un „hyper-crazy movie” de 25 de minute cu vampiri. Apoi i-am spus ce aş vrea eu.
L-am întrebat dacă are vreo boală care se poartă în sânge, HIV, boli venerice, hepatită etc.; el a spus că nu are, că-şi face oricum analizele în mod regulat ptr. că este ipohondru şi ptr. că aşa a fost educat. Mama lui a fost medic. Eu l-am crezut pe cuvânt, şi de fapt oricum, probabil, nu m-aş fi poticnit în aşa ceva. Am hotărât să mergem împreună pe Sacalin. Urma să ne întâlnim a doua zi în Eden, la Portiţa şi să plecăm de acolo.
Mi-am luat larevedere de la tudor şi ana, ei mai rămâneau încă 5 zile la portiţa. Le-am spus că mă duc la bucureşti, la nişte prieteni. La zece dimineaţa m-am întâlnit cu Willem şi am pornit spre insula sacalin. De fapt, aşa cum se vedea pe o hartă mai detaliată, era un conglomerat de insuliţe, Willem spunea că sunt ultimele bucăţi de pământ formate în deltă. Pe hartă se vedea un posibil traseu, cel mai scurt, de-a dreptul de la portiţa, pe grindul perişor, pe malul mării. Dar nu ne-am aventurat pe acolo. Am mers întâi în sus, pe dranov, apoi am luat vaporul pe braţul Sf. Gheorghe, până la capăt, adică la Sf. Gheorghe, şi de acolo cu barca unor localnici, avea un motor jalnic şi mergea grozav de încet, până pe sacalin, drum destul de lung şi nu fără pericole şi nu fără peripeţii. Aveam cu noi multă apă plată, pentru că apa urma să fie o problemă. Transportatorul nostru tot punea diverse întrebări şi i-am zis că Willem este entomolog, trimis în deltă de o agenţie internaţională ptr. nişte studii amănunţite. M-a întrebat dacă şi eu sunt tot entomolog (şi a pronunţat corect cuvântul) şi eu am zis că nu, eu sunt student la entomologie şi mai mult translator ptr. domnul profesor şi un fel de ucenic etc. Cred că barcagiul n-a crezut o iotă din povestea mea, dar oricum n-a mai pus alte întrebări. A mai întrebat doar când să vină să ne ia, ptr. că altfel rămânem să putrezim pe sacalin. L-am întrebat pe Willem, el a spus când vreau eu, eu am spus să vină peste 10 zile.
Insula Sacalin este o insulă barieră formată la gura braţului Sfântu Gheorghe în fata deltei secundare cu acelaşi nume. La începutul secolului (1902) erau câteva bancuri nisipoase care abia depăşeau nivelul mării. Un deceniu mai târziu capãtã aspect de barierã cu lungimea de 5 km, care creste spre sud si sud-vest cu un ritm mediu de cca. 200m pe an, ajungând în prezent la o lungime de peste 20 km. si o suprafaţă emersă de cca.6 kmp. Din pãcate, în ultimii ani partea nordicã a insulei a intrat într-un proces de eroziune care a distrus-o în cea mai mare parte. A dispãrut astfel aproape 1 kmp. din insulã, unde se afla un câmp cu dune mari.
Am pus cortul la poalele unei dune de nisip, nu departe de malul mării. Foloseam metoda cea mai simplă pentru a lua sânge: îl tăiam cu lama pe încheietura mâinii şi sugeam. Willem stătea şi mă privea. La început nu puteam înghiţi mult sânge, era un fel de reacţie adversă a organismului meu, greaţă amestecată cu blocaj pe fond nervos. După trei zile în care am băut din ce în ce mai mult, aveam simptome de gripă, febră uşoară, ameţeli, şi aceeaşi greaţă de la început. După şase zile toate astea au dispărut brusc. Willem nu mai stătea să mă privească, se întindea pe spate şi închidea ochii. De multe ori îmi povestea diverse din copilăria lui. Mergea tot mai departe în timp cu amintirile. Nu delira, nu îşi pierdea cunoştinţa, nimic de felul acesta. În ziua a şasea ajunsesem să îl tai la încheieturile ambelor mâini, dar nu deasupra palmei, ci la cot. Şi sugeam sânge când de la o mână, când de la cealaltă. Era de acum mult sânge.
Willem slăbise mult. Ne hrăneam cu peşte, mult peşte. În ziua a şaptea a leşinat pentru prima oară. Înainte să leşine a deschis ochii, până atunci vorbise cu ochii închişi despre prietenul lui, acel Edwin, şi m-a privit speriat. Eu i-am zâmbit şi el a întins mâna ca să îl ţin de mână şi l-am ţinut de mână şi a leşinat. I-am bandajat rănile şi l-am stropit cu apă şi aşa şi-a revenit uşor. Tot în aceeaşi zi, o barcă cu motor a venit până la mal, undeva mult în stânga noastră. Eu i-am văzut ptr. că mă urcasem pe o dună şi priveam apa. Au coborât trei persoane şi au stat cam o jumătate de oră, s-au dus undeva mai în stânga, dincolo de cât puteam eu cuprinde cu ochii. După aceea s-au întors şi au plecat.
Vorbea tot mai mult despre Edwin, despre cum îmbătrâneşte Edwin, despre cum îl tot suna în ultima vreme să-l întrebe ce mai face, aceeaşi întrebare copilărescă, ce mai faci, Willem, şi el îi răspundea la obiect, îi spunea că citeşte ziarul, sau că se uită la televizor, sau că a ieşit în parc la o plimbare. Dar Edwin insista şi întreba: bine, dar în rest, ce mai faci; iar Willem se bloca şi nu mai ştia ce să-i spună, încerca să stabilească o întâlnire, să stea de vorbă între patru ochi, cu un pahar de gin în faţă, cum făceau în tinereţe, dar Edwin devenea brusc grăbit şi spunea că nu are timp, are atâtea pe cap etc.
Atunci, după ce şi-a revenit din leşin, Willem a insistat să-mi notez pe ceva adresa lui Edwin, număr de telefon, e-mail, şi să-i promit că o să-l contactez cândva.
În ziua a opta rănile de la încheieturi nu arătau prea bine. Willem se simţea destul de rău, dar încerca să pară vesel, ca să nu mă întristeze pe mine. Ne-am uitat împreună cum se curtau două păsări, nu ştiam ce specie sunt, dar se curtau la malul mării. Afară era înnorat. În ziua aceea nu am băut nici o picătură de sânge. I-am povestit lui Willem câte ceva despre eugenia, nu ştiu de unde impulsul de a vorbi despre ea. El mi-a povestit despre o fată pe care o iubea în liceu, Selma.
În dimineaţa zilei a noua l-am tăiat la gât. Nu ştiu ce am tăiat, venă sau arteră, dar a curs foarte mult sânge şi nu curgea obişnuit, ţâşnea cu presiune. Willem era întins şi a trebuit să mă las cu un genunchi pe pieptul lui, ptr. că îl cuprinsese un tremurat spasmodic. Îi ţineam capul ridicat cu ambele mâini şi gura o lipisem de tăietură. Era o poziţie incomodă, dar curând tremurul a dispărut şi corpul i s-a destins complet şi era încă în viaţă, ptr. că simţeam cum îi bate inima sub genunchi. Cred că am băut mai mult de doi litri de sânge. Willem a murit fără să spună nimic, fără să strige sau altceva.
L-am îngropat mai departe de ţărm, cât am putut de adânc, asta mi-a ocupat toată ziua. În dimineaţa zilei a zecea m-am trezit foarte devreme. Am strâns cortul şi m-am dus la locul de întâlnire. Transportul a apărut abia pe la ora zece. I-am spus că domnul profesor plecase în urmă cu trei zile, veniseră să-l ia de urgenţă, să meargă la bucureşti şi de acolo să ia avionul la viena ptr. o conferinţă specială despre ecosistemul dunării. Eu rămăsesem să termin nişte observaţii începute de profesor. Da, ştia şi el că au fost unii cu o barcă cu motor dinaia puternică, se şi gândise că la noi merg. Pe drumul de întoarcere spre Sf. Gheorghe ne-a plouat. Motorul se tot îneca şi barcagiul înjura de mama focului. Am înnoptat la el acasă. A doua zi urma să iau vaporul spre Tulcea. Apoi: Tulcea – Bucureşti; Bucureşti – Amsterdam.
SFÎRŞIT
…
…M-am născu în 1986, în Braşov. Din povestirile mamei şi ale Ilincăi reiese că am fost un copil simpatic. Ilinca este sora mea mai mare, născută în 1982. Tata a murit în 1989, de cancer la stomac, în luna octombrie. Din povestirile mamei reiese că şi el era un tip foarte simpatic. Din amintirile mele – numai scene de suferinţă înăbuşită, câteva acasă, majoritatea la spital; aceste scene mă făceau să mă simt foarte stingherit.
Între mine şi sora mea – legătură puternică după moartea tatălui. Tata era cu 12 ani mai mare decât mama. Mama avea 32 de ani când a murit el. Nu s-a recăsătorit. Viaţa ei intimă este pentru mine un mister total.
Cargo e tot cu comerţ pe mări şi oceane, dar fără piraţii din TradeWinds. Sunt alte probleme, cu autorităţile navale, cu firmele concurente, o întreagă mafie. Când ajungi să obţii un profit însemnat din comerţul cu bunuri, poţi să cumperi şi o navă de pasageri, pentru curse regulate sau pentru croaziere de lux. Mergi din port în port, cumperi, vinzi, iarăşi pe mare, săptămâni întregi, luni întregi. Dacă joci o oră pe viteză normală trec cam 3 ani şi jumătate. În 10 ore sunt 35 de ani. În 20 de ore eşti gata. Inima ştie. Tyson ar înţelege asta.
Suntem în anul 2004. După ce toţi ai casei s-au culcat, am chemat-o pe zdreanţa asta mică la mine în cameră şi am convins-o să mă lase să o înţep cu acul în degetul mare de la mâna stângă. Am înţepat-o, am stors sânge şi am lins. Apoi s-a înţepat singură în alt deget şi apoi în alte degete, dar nu curgea mult sânge şi era mai mult o enervare. Pe ea au începu să o usture degetele, am vrut să o înţep în alte părţi, dar nu m-a lăsat. Dar până la urmă m-a lăsat să o tai pe picior cu o lamă, am tăiat-o pe coapsă, nu adânc. Aşa a curs mai mult. Dacă aş şti să iau sânge cu siringa, dar nu ştiu, mi-e frică să nu sparg vreo venă, să nu stric ceva. M-am înţepat şi eu în degete, dar mai mult ca să-i fac ei pe plac.
Tata a murit în 1989 de cancer la stomac. A murit în luna octombrie. Deseori tata vomita sânge. Mama este văduvă. Ilinca este sora mea mai mare, născută în 1982. Eu m-am născut în 1986. În 1986 a fost Campionatul Mondial de Fotbal din Mexic. Înainte să vin aici, petreceam zile întregi jucând diverse jocuri în care ideea era să faci comerţ maritim. Şi mă mai uitam la filme de groază. Am venit aici, probabil, pentru că am picat examenul. Aici locuieşte o micuţă actriţă, împreună cu sora ei şi cu familia acesteia. Am cunoscut-o prin intermediul unui bărbat chelios, tatuat pe piept cu codul de bare. Pe acest bărbat îl cunosc de aproape doi ani. Am o soră pe care o cheamă Ilinca. Ilinca foloseşte pastă de dinţi marca Aquafresh. Bărbatul acela chelios mi-a arătat într-o zi, la el acasă, o sabie de samurai veche, un hoso kumiage de colecţie. Tot el mi-a povestit despre o mătuşă a lui care îşi interpretează toate visele. Înainte de a veni aici, am căzut pe scările unui bloc şi mi-am rupt mâna stângă. Mâine aş putea să scot ghipsul. Myke Tyson este sportivul meu preferat. Mâine plec acasă.
Iarăşi ploi. Picături de apă ţăcăne în pervaz. Citesc Jules Vernes.
Dimineaţă, aceeaşi ploaie. Mă dor coastele. Am adormit într-o poziţie nefirească. Am fost în bucătărie să caut nişte lapte şi Simina mi-a spus că Ioana a plecat în oraş. Nu ştiu ce să fac. Ar trebui să dispar de aici. Ar mai fi un autobuz la unu şi altul după-amiază, la cinci jumătate. Dar ploaia asta mă paralizează. Mi-e foame, mă duc la frigider să cotrobăi prin castroane, poate a mai rămas ceva de ieri.
Mama mea este medic stomatolog. Tata a fost arhitect. Sora mea termină ASE-ul, relaţii internaţionale. Tatăl a murit când eu aveam 3 ani şi jumătate. Acum am 19 ani şi jumătate. Sora mea are 23 de ani, fără 2 luni. Anul acesta am încercat să intru la facultate, la regie teatru. Nu am reuşit, deşi mă pregătisem destul de serios. Există un bărbat solid, care îmi dă bani de cheltuială şi mă scoate la masă în locuri simandicoase. Visez în secret să îl cuplez cu mama. Sora mea are o prietenă pe care o cheamă Iulia. Iulia are unghiile vopsite în negru. Pe sora mea o cheamă Ilinca şi este foarte frumoasă. Îmi place laptele dulce. Îmi place istoria medievală. Sunt blond. Blond închis, sau şaten deschis, depinde şi cum bate lumina. Nu suport pisicile. Sunt botezat ortdox. Am o fire sociabilă, predispusă la excese şi la stări de melancolie. Culoarea mea preferată este portocaliul. Filmul meu preferat este „The Apartment” (1960). Florile mele preferate sunt narcisele.
DRAGOSTE (de Liviu Diamandi / li'di)
DRAGOSTE
[subţire]
cerul se face gri
cu atâta lucru mă pot obişnui
dar vezi mult nu mai ţine
se aşează canale între mine şi tine
te aştept în cameră ştii
pielea e mai subţire ca niciodată
strălucitoare piele curată
tu unde umbli de ce nu vii?
cu tine înainte de revărsatul zorilor
nu-mi mai e frică nu mi-e frică
cu atâta lucru mă pot obişnui
cerul se face gri.
[viaţă]
Aseară am simţit
Cum se întinde înainte
O viaţă
Noaptea a ţinut până la capătul întunericului
La capătul întunericului eUGeniA se uita la televizor
Şi eu în spatele ei
Ştirile
Încerc să clipesc sincronizat cu prezentatoarea.
[acizi]
Aceeaşi rochiţă
Şi
Acelaşi pântece strălucitor
Aceleaşi dresuri albe
Chiar
Aceiaşi acizi nucleici
Aceiaşi acizi nucleici
Strălucitori.
[subţire]
cerul se face gri
cu atâta lucru mă pot obişnui
dar vezi mult nu mai ţine
se aşează canale între mine şi tine
te aştept în cameră ştii
pielea e mai subţire ca niciodată
strălucitoare piele curată
tu unde umbli de ce nu vii?
cu tine înainte de revărsatul zorilor
nu-mi mai e frică nu mi-e frică
cu atâta lucru mă pot obişnui
cerul se face gri.
[viaţă]
Aseară am simţit
Cum se întinde înainte
O viaţă
Noaptea a ţinut până la capătul întunericului
La capătul întunericului eUGeniA se uita la televizor
Şi eu în spatele ei
Ştirile
Încerc să clipesc sincronizat cu prezentatoarea.
[acizi]
Aceeaşi rochiţă
Şi
Acelaşi pântece strălucitor
Aceleaşi dresuri albe
Chiar
Aceiaşi acizi nucleici
Aceiaşi acizi nucleici
Strălucitori.
LUMINA (de Liviu Diamandi / li'di)
LUMINA
[zilele]
Îmi place să ling baniiii
Îmi place să aprind luminaaaa
Şi să o stiiing
Să-o-apriiiind ####### să /o / stiiing
Pentru că altfel trebuie să număr zilele
Nu-mi place să număr zilele
Una după alta şi aşa mai departe
E un calvar habar n-ai cum e un calvaaaar.
[adevărul]
Îmi place să ling banii
Îmi place să aprind lumina
Şi să o sting
Să o aprind să o sting
Pentru că adevărul e acolo afară
Afarăăăăăăă
Şi eu sunt aici
Înăuntru.
[trenul]
Fără pastile
Şi fără gagici
Zilele trec agăţate una de alta
Ca trenul
Priiintre muuunţi
Ca un şaarpee luuung
Cu ţigări naţionale
Şi cu deţinuţi.
[aici]
Mişcă nările ca un iepuraş
Clipeşte ca o veveriţă
Agaţă-te de umerii mei
Urcă-te pe mine ca pe o scăriţă
Pentru că adevărul e acolo
Afară
Şi noi
Suntem aici înăuntru.
[zilele]
Îmi place să ling baniiii
Îmi place să aprind luminaaaa
Şi să o stiiing
Să-o-apriiiind ####### să /o / stiiing
Pentru că altfel trebuie să număr zilele
Nu-mi place să număr zilele
Una după alta şi aşa mai departe
E un calvar habar n-ai cum e un calvaaaar.
[adevărul]
Îmi place să ling banii
Îmi place să aprind lumina
Şi să o sting
Să o aprind să o sting
Pentru că adevărul e acolo afară
Afarăăăăăăă
Şi eu sunt aici
Înăuntru.
[trenul]
Fără pastile
Şi fără gagici
Zilele trec agăţate una de alta
Ca trenul
Priiintre muuunţi
Ca un şaarpee luuung
Cu ţigări naţionale
Şi cu deţinuţi.
[aici]
Mişcă nările ca un iepuraş
Clipeşte ca o veveriţă
Agaţă-te de umerii mei
Urcă-te pe mine ca pe o scăriţă
Pentru că adevărul e acolo
Afară
Şi noi
Suntem aici înăuntru.
ROLE (de Liviu Diamandi / li'di)
ROLE
[Dorothy]
Dorothy caută o cremă de corp
Pielea albă catifelată’
Se strică
Pe gât şi pe umeri
Se strică
Pe spate şi### pe abdomen
Se strică
Pe fese pe coapse
Se strică’
Se strică’
Se strică’
Se strică.
[role]
Azi mă învaţă să merg pe role
M-am lăudat că eu sb şamd’
Dar acum ####este vară acum ai să te dai pe role
Ai patinat vreodată pe gheaţă? Nu
Nu am patinat pe gheaţă
Pentru că îi# place atât de mult verdele’
L-am numit oz
Sunt încă în pat îmi ridică de glezne picioarele goale
Mă încalţă cu role’
El mă dezveleşte eu ###mă arcuiesc
Mă sprijin în omoplaţi
Trage pe mine o fustă #creaţă de majoretă
Elasticul mă strânge de mijloc
Mă ridic lângă pat nu am echilibru
El fuge spre uşă hai Dorothy dorothy’
Dorothy în pâlnia uraganului.
[cling]
Azi ne plimbăm cu bicicletele’
Descoperim oraşul pe bicicletă
Un soare mare ne însoţeşte
Pedalăm şi cling#-cling claxonăm
Claxonăm numai după fetele îmbrăcate în verde
Aşa #ne-am înţeles de acasă
Mi-a dat mie bicicleta lui bună
El a luat una rablagită
Oraşul însorit de roteşte în jurul ###nostru
Şi noi îi tăiem razele fără să ameţim
La noapte oare ce vom face’
Hălci de carne strălucitoare.
[balustrade]
Cu strălucire strălucitoare
Am luminat totul în jur
Nu vin acasă nu vin nu’
Când eram acasă #ilinca unde erai tu
Când eu da
Tu nu
Şi acum lasă-i pe alţii să îşi facă mendrele cu mine’
Când mă ţin de balustrade
Lasă podurile să se clatine’
Tu ilinca numără zilele
Tu##### ilinca
Eu strălucitoare.
[noaptea]
Am ieşit în parc pe role
În pantaloni scurţi
Cu buzele date cu roşu
Am plutit: katarina witt
E dimineaţă nu îmi pasă
Că vine miezul zilei
Şi vine după-amiaza vine seara’
Nu îmi pasă noaptea e departe
Tim #e în vizită la părinţi
Eu nu am părinţi
Mamă potriveşte-ţi vocea spune odată cu mine
Nu există părinţi
Mă dau pe## role’
Aerul mi se încolăceşte de picioare
Se întinde ca o gelatină’
Un fir de salivă.
[Dorothy]
Dorothy caută o cremă de corp
Pielea albă catifelată’
Se strică
Pe gât şi pe umeri
Se strică
Pe spate şi### pe abdomen
Se strică
Pe fese pe coapse
Se strică’
Se strică’
Se strică’
Se strică.
[role]
Azi mă învaţă să merg pe role
M-am lăudat că eu sb şamd’
Dar acum ####este vară acum ai să te dai pe role
Ai patinat vreodată pe gheaţă? Nu
Nu am patinat pe gheaţă
Pentru că îi# place atât de mult verdele’
L-am numit oz
Sunt încă în pat îmi ridică de glezne picioarele goale
Mă încalţă cu role’
El mă dezveleşte eu ###mă arcuiesc
Mă sprijin în omoplaţi
Trage pe mine o fustă #creaţă de majoretă
Elasticul mă strânge de mijloc
Mă ridic lângă pat nu am echilibru
El fuge spre uşă hai Dorothy dorothy’
Dorothy în pâlnia uraganului.
[cling]
Azi ne plimbăm cu bicicletele’
Descoperim oraşul pe bicicletă
Un soare mare ne însoţeşte
Pedalăm şi cling#-cling claxonăm
Claxonăm numai după fetele îmbrăcate în verde
Aşa #ne-am înţeles de acasă
Mi-a dat mie bicicleta lui bună
El a luat una rablagită
Oraşul însorit de roteşte în jurul ###nostru
Şi noi îi tăiem razele fără să ameţim
La noapte oare ce vom face’
Hălci de carne strălucitoare.
[balustrade]
Cu strălucire strălucitoare
Am luminat totul în jur
Nu vin acasă nu vin nu’
Când eram acasă #ilinca unde erai tu
Când eu da
Tu nu
Şi acum lasă-i pe alţii să îşi facă mendrele cu mine’
Când mă ţin de balustrade
Lasă podurile să se clatine’
Tu ilinca numără zilele
Tu##### ilinca
Eu strălucitoare.
[noaptea]
Am ieşit în parc pe role
În pantaloni scurţi
Cu buzele date cu roşu
Am plutit: katarina witt
E dimineaţă nu îmi pasă
Că vine miezul zilei
Şi vine după-amiaza vine seara’
Nu îmi pasă noaptea e departe
Tim #e în vizită la părinţi
Eu nu am părinţi
Mamă potriveşte-ţi vocea spune odată cu mine
Nu există părinţi
Mă dau pe## role’
Aerul mi se încolăceşte de picioare
Se întinde ca o gelatină’
Un fir de salivă.
CERUL (de Liviu Diamandi / li'di)
CERUL
[verde]
Cerul se fărâmiţează
Dinte pentru dinte
Mă îmbrac în fată
Mă întâlnesc cu cineva
Zilele astea sunt aşa de
Trăsăturile toate parcă s-au destins
Pielea este albă strălucitoare
Nici un fir de păr pe corp aerul alunecă nestingherit
Mă întâlnesc cu un băiat la fel ca mine
El îşi face ochii cu verde
Mergem undeva în de pijp să dansăm
Să dansăm.
[piele]
Pe el îl cheamă Tim
Am hotărât că e ridicol să purtăm nume de fete
Tim îşi pune cizme verzi lucioase
Are picioare frumoase şi dresuri negre
Şi o fustă neagră
Cu fermoar într-o parte
Şi în sus un hanorac verde-închis fără mâneci
Are mâini frumoase
Cerul se fărâmiţează
Ne ţinem de mână râdem şi ne pupăm
Luminile străzii se petrec peste noi
Şi mergem să dansăm.
[genunchii]
Pe un pod mă opresc şi mă uit în jos
Apa este tulbure verde mâlos
Tim se lipeşte de mine balustrada îmi intră în piept
Genunchii lui se lipesc de dosul genunchilor mei
Avem aceeaşi înălţime
Avem acelaşi somn agitat
Aceeaşi disperare aceeaşi furie aceeaşi strălucire
Acelaşi cer fărâmiţat
Mă cuprinde cu mâinile pe stomac pe sub bluză
Eu întind mâinile sucite în spate
Îmi plesnesc palmele plaf degetele se ating le încui
Peste spatele lui.
[inima]
Rămânem aşa
Şi trec minute bune
Şi îmi şopteşte
Să-mi ţin respiraţia
Îmi ţin respiraţia
Mâna lui urcă pe sub tricou peste inima mea
Nici el nu respiră
Inima lui îmi învineţeşte spatele îmi sfâşie pielea
Luminile străzii tremură pe apă
Cerul se fărâmiţează
Tâmplele îmi zvâcnesc
Şi stelele dansează.
[verde]
Cerul se fărâmiţează
Dinte pentru dinte
Mă îmbrac în fată
Mă întâlnesc cu cineva
Zilele astea sunt aşa de
Trăsăturile toate parcă s-au destins
Pielea este albă strălucitoare
Nici un fir de păr pe corp aerul alunecă nestingherit
Mă întâlnesc cu un băiat la fel ca mine
El îşi face ochii cu verde
Mergem undeva în de pijp să dansăm
Să dansăm.
[piele]
Pe el îl cheamă Tim
Am hotărât că e ridicol să purtăm nume de fete
Tim îşi pune cizme verzi lucioase
Are picioare frumoase şi dresuri negre
Şi o fustă neagră
Cu fermoar într-o parte
Şi în sus un hanorac verde-închis fără mâneci
Are mâini frumoase
Cerul se fărâmiţează
Ne ţinem de mână râdem şi ne pupăm
Luminile străzii se petrec peste noi
Şi mergem să dansăm.
[genunchii]
Pe un pod mă opresc şi mă uit în jos
Apa este tulbure verde mâlos
Tim se lipeşte de mine balustrada îmi intră în piept
Genunchii lui se lipesc de dosul genunchilor mei
Avem aceeaşi înălţime
Avem acelaşi somn agitat
Aceeaşi disperare aceeaşi furie aceeaşi strălucire
Acelaşi cer fărâmiţat
Mă cuprinde cu mâinile pe stomac pe sub bluză
Eu întind mâinile sucite în spate
Îmi plesnesc palmele plaf degetele se ating le încui
Peste spatele lui.
[inima]
Rămânem aşa
Şi trec minute bune
Şi îmi şopteşte
Să-mi ţin respiraţia
Îmi ţin respiraţia
Mâna lui urcă pe sub tricou peste inima mea
Nici el nu respiră
Inima lui îmi învineţeşte spatele îmi sfâşie pielea
Luminile străzii tremură pe apă
Cerul se fărâmiţează
Tâmplele îmi zvâcnesc
Şi stelele dansează.
duminică, 26 iulie 2009
OCEANE (de Liviu Diamandi / li'di)
OCEANE
[dragostea]
Cât am vrut să
o cât am vrut
prin largile zile
prin marile anotimpuri
toţi cei care au o inimă ştiu că dragostea mea
este sfâşietoare
dacă nu crezi
o dacă nu crezi înseamnă că tu
tu nu ai o inimă
dar dacă te topeşti
dacă tristeţea te doboară
mergi în centrul oraşului
downtown
acolo îngropat acolo
sub podeaua toaletei subterane din piaţa sfatului
vei găsi un buton cu amprenta ta digitală
acolo eu cu o mie de fiinţe
o mie de mii de fiinţe
o mie de mii de mii de fiinţe
oare tu nu ai o inimă
atinge butonul
oare tu nu crezi
dragostea mea atinge butonul
este sfâşietoare
cât am vrut
o cât am vrut să dispară acest oraş de negustori
această piaţă această
toaletă publică
aceste mii de mii de mii de mii
o cum nimic
nimic nu se leagă tu nu ai o inimă
dar dacă tristeţea
şi dacă te topeşti
acum ştii
downtown
acolo acolo
acolo viaţa mea în care ne-am învăluit
ne-am cutremurat
am dansat şi câte altele
toate numărate socotite toate
largile zile marile anotimpuri
toţi cei care au o inimă ştiu
toţi cei care au fost vreodată îmbrăţişaţi
vor cunoaşte
vor recunoaşte corpul meu subţiat
micşorat o topit
după o îmbrăţişare care nu
nu nu vine nu vine nu
şi mii de mii de mii
dacă este amprenta atinge
topit necuprins neîmbrăţişat
am dansat m-am rotit
m-am cutremurat
ai spus downtown
o nu nu
nu se leagă.
[aburi]
Cine cine ar mai putea
să mă adune
cum să adune
euGeniA
EuGeNia ar putea să adune
pe maluri înalte
în aburii zorilor
să adune în palme
aripi ai eugenia ai
şi ne ferim
totul dat peste cap
peste maluri înalte înalte
aburi înveşmântând
aripile dimineţii
o o o amăreală întinsă
necuprinsă.
[salva]
Acum tu îmi vorbeşti în faţă
cuvinte îndrăzneţe
euGEnIA ai făcut toate astea
toate acelea
şi bucăţile filmate cu tine
cumplite
şi tortul dar şi celelalte
şi acum ce adaugi
ca şi cum tu ai putea salva ceva
sau crezi că eu nu pot străluci
iar tu ai orbi
aş străluci ai orbi
încă unul dezorientat
douăzeci de ani şi moartea-n stomac
un pui de om foarte
foarte stricat.
[oceane]
Să laşi această inimă
să guste odihnă
această salivă să se autodesfiinţeze
aş vrea să plutesc pe oceane
pentru fiecare sărut din viaţa mea
de când am făcut aşa până azi de când eram mic
îmi voi suge limba într-un spasm al gurii
dezarmant de comic.
[corp]
Mă uit la filmele astea interzise
ca să simt că trăiesc
mi-aţi propus nişte variante cumplite
cum să nu trebuiască să fiţi împuşcaţi
nu e vorba de asta
fiecare icnet al meu e o şoaptă în apă
şi aşa din corp în corp
iubite asemănări
a adus mama pe lume
o fată şi un băiat dac-ai şti
au tresărit apele şi aşa
până la capăt icnete lungi vor pluti.
[anii]
Diavolul colecţionează răsuflările
pornite din suflet
nu le va înapoia
niciodată
anii se vor asambla
în ceva cumplit
şi nu
nu le va înapoia niciodată.
[dragostea]
Cât am vrut să
o cât am vrut
prin largile zile
prin marile anotimpuri
toţi cei care au o inimă ştiu că dragostea mea
este sfâşietoare
dacă nu crezi
o dacă nu crezi înseamnă că tu
tu nu ai o inimă
dar dacă te topeşti
dacă tristeţea te doboară
mergi în centrul oraşului
downtown
acolo îngropat acolo
sub podeaua toaletei subterane din piaţa sfatului
vei găsi un buton cu amprenta ta digitală
acolo eu cu o mie de fiinţe
o mie de mii de fiinţe
o mie de mii de mii de fiinţe
oare tu nu ai o inimă
atinge butonul
oare tu nu crezi
dragostea mea atinge butonul
este sfâşietoare
cât am vrut
o cât am vrut să dispară acest oraş de negustori
această piaţă această
toaletă publică
aceste mii de mii de mii de mii
o cum nimic
nimic nu se leagă tu nu ai o inimă
dar dacă tristeţea
şi dacă te topeşti
acum ştii
downtown
acolo acolo
acolo viaţa mea în care ne-am învăluit
ne-am cutremurat
am dansat şi câte altele
toate numărate socotite toate
largile zile marile anotimpuri
toţi cei care au o inimă ştiu
toţi cei care au fost vreodată îmbrăţişaţi
vor cunoaşte
vor recunoaşte corpul meu subţiat
micşorat o topit
după o îmbrăţişare care nu
nu nu vine nu vine nu
şi mii de mii de mii
dacă este amprenta atinge
topit necuprins neîmbrăţişat
am dansat m-am rotit
m-am cutremurat
ai spus downtown
o nu nu
nu se leagă.
[aburi]
Cine cine ar mai putea
să mă adune
cum să adune
euGeniA
EuGeNia ar putea să adune
pe maluri înalte
în aburii zorilor
să adune în palme
aripi ai eugenia ai
şi ne ferim
totul dat peste cap
peste maluri înalte înalte
aburi înveşmântând
aripile dimineţii
o o o amăreală întinsă
necuprinsă.
[salva]
Acum tu îmi vorbeşti în faţă
cuvinte îndrăzneţe
euGEnIA ai făcut toate astea
toate acelea
şi bucăţile filmate cu tine
cumplite
şi tortul dar şi celelalte
şi acum ce adaugi
ca şi cum tu ai putea salva ceva
sau crezi că eu nu pot străluci
iar tu ai orbi
aş străluci ai orbi
încă unul dezorientat
douăzeci de ani şi moartea-n stomac
un pui de om foarte
foarte stricat.
[oceane]
Să laşi această inimă
să guste odihnă
această salivă să se autodesfiinţeze
aş vrea să plutesc pe oceane
pentru fiecare sărut din viaţa mea
de când am făcut aşa până azi de când eram mic
îmi voi suge limba într-un spasm al gurii
dezarmant de comic.
[corp]
Mă uit la filmele astea interzise
ca să simt că trăiesc
mi-aţi propus nişte variante cumplite
cum să nu trebuiască să fiţi împuşcaţi
nu e vorba de asta
fiecare icnet al meu e o şoaptă în apă
şi aşa din corp în corp
iubite asemănări
a adus mama pe lume
o fată şi un băiat dac-ai şti
au tresărit apele şi aşa
până la capăt icnete lungi vor pluti.
[anii]
Diavolul colecţionează răsuflările
pornite din suflet
nu le va înapoia
niciodată
anii se vor asambla
în ceva cumplit
şi nu
nu le va înapoia niciodată.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
